joi, 29 decembrie 2016

Evoluție?



 „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3: 16). 

Acest citat mi-a marcat copilăria, adolescența, tinerețea. Cu fiecare etapă a vieții mele, am înțeles diferit sensul acestei afirmații.
Mai profund, cu anii.
Dar mai profund înseamnă mai amar, de regulă.
Cu cât câștigi perspectivă în profunzime, cu atât bulișoarele de exaltare nătângă își pierd din sens.
Se știe (doamne, și cum se mai știe, că a devenit deja un clișeu) atât importanța conștientizării de sine, cât și a asumării.
Și conștientizarea nu se rezumă, din păcate, la semnele unei realități a planului divin. Din păcate, nu acesta este scopul. Dacă ar fi așa, cu toții am fi fost deja îndumnezeiți. De cel puțin câteva mii de ani, deși tind să cred că acum zeci de mii de ani oamenii erau mult mai conștienți de realitățile cuantice, la nivel științific, nu doar pe planul unei credințe "oarbe". Știu că suntem maeștri ai interpretărilor, și este foarte posibil ca și eu, la rândul meu, să interpretez total idiot cuvintele celui mai important Maestru al omenirii, până în zilele noastre, însă din discursul Lui nu reiese că credința în planul divin face minuni, ci credința nestrămutată. Credința punct. Credința că se poate. Ceea ce mă duce cu gândul la paradigmele noii fizici, care, după 2000 de ani postulează că realitatea se mulează pe credința observatorului.

Revenind la conștientizare. Pentru a ajunge la cuvintele Lui, am avut nevoie de 2000 de ani. Pentru a înțelege ce să facem cu asta – probabil că mai avem nevoie de vreo 2000.

Acum 2000 de ani, Isus – Fiul lui Dumnezeu, un mare maestru, sau cine vrei tu să crezi că a fost (cert este că a fost, și a rămas în conștiința omenirii) s-a născut în trupul unui om ca toți ceilalți oameni, și a trecut prin chinurile iadului, aici, pe pământ, torturat în cele mai îngrozitoare moduri posibile.
S-a gândit cineva la felul în care a murit acest Om? Fizic, realizăm cum și-a dat duhul? Tendința planului conștient este aceea de a da la o parte tot ce nu înțelege, ce nu agreează, ce nu acceptă. Este o tendință automată. Nimeni nu face asta deliberat, mă refer la mecanismul aparatului psihic. O facem și cu bună știință, dar nu la asta mă refer. Vorbesc despre felul organic de a funcționa.
Ca exemplu am să povestesc (din nou) despre acel om căruia, în hipnoză i s-a sugerat că în acea încăpere nu se află fiica sa, apoi i s-a cerut să citească un bilețel plasat în spatele copilei. Nu ar fi putut fi citit, decât în spatele fetei. Cu toate acestea, omul a citit fără dificultate tot ce era scris pe bilet. Pentru că în credința sa cea mai profundă, fiica sa nu se afla acolo.

Nu doresc să trec peste această întrebare.
Se gândește cineva cum a murit fizic acest mare Maestru al omenirii?

Așa, în exaltarea spiritualității voastre, voi, trăitorii, care vă trageți de șireturi cu îngeri imaginari și faceți paradă cu iubirea asta atât de necondiționată care vă poartă din norișor în norișor unul mai roz ca altul. Voi, care sunteți convinși că odată ce știți că există viață după moarte și că Dumnezeu e bunătate infinită, v-ați gândit măcar odată la felul în care Fiul Lui a trecut dincolo? Pentru mântuirea noastră, da? A fost nevoie de tortură fizică, și Dumnezeu Tatăl, Creatorul, Universul, cum vrei tu să-i spui – a permis asta pur și simplu.

În copilărie Îl consideram crud pentru asta.

Acum nu pot și nici nu doresc să consider ceva. Mintea mea este prea mică pentru a cuprinde o realitate non-liniară.

Nu consider nimic.

Mă consider pe mine, sistematic. Îmi consider realitatea. Care nu diferă cu mult de cea de acum 2000 de ani. Din perspectivă mai puțin egocentrică, poate și puțin debarasată de gândirea liniară caracteristică egoului, 2000 de ani nu este cine-știe ce perioadă. Timpul este o dimensiune. A noastră. Nu a realității ultime.

Nu am evoluat de-atunci mare lucru. Încă ne torturăm, încă ne războim, încă ne uităm cu năduf la capra vecinului, încă ne punem unii la alții bețe-n roate, încă ne certăm ca chiorii, încă... încă..... și-ncă mai câte.
Poate unii, cu mintea croșetată de rețelele de socializare ar zice-n sinea lor că de fapt atâta spiritualitate există-n lume mai să crape cerul de invidie. Și asta se-ntâmplă când mintea se limitează la nevoile unui ego. Mintea egoului vede mic, restrâns, și neapărat vede ce-i validează structura.
Totuși, pe vremea lui Isus oamenii erau mai spirituali decât în zilele noastre.
Mă-ntreb cum ar fi primit Isus în zilele noastre, când aproape nimeni nu mai are nimic sfânt, iar impostura este nesfârșită fix în spiritualitate, transformată în afacere. Se vând iluzii, și se vând bine.
Cine l-ar crede pe Isus că-i Isus, când lumea e plină de profeți și maeștri? Că din gură fiecare-i sfânt. E o piață diversificată. Numai eu cunosc nenumărați Isuși și nenumărate Marii. Iar eu nu prea am legături cu cercurile de profil. Mă și întreb cum își împart rolurile, că oricât de sfinți ar fi... tot într-o singură persoană de pot încarna vreodată. Dar trecem peste. Trăim un secol al iluziilor. Ne credem treziți în somnul nostru cel mai adânc.
Și suntem răi, tată. Suntem foarte răi.

Iar Dumnezeu, Creatorul, forța motrice a Universului, sau cum vrei tu să-L numești.... pe Fiul Său l-a lăsat să-ndure tortura drept plată și avans pentru haosul din noi. Iar asta-nseamnă că armonia se învață pe pielea fiecăruia. Nu se dau dispense. Iar noi nu suntem încă oamenii care să-nvețe fără na-na. Încă suntem pe stilul smuls. Niște barbari suntem, așa, ca un mental colectiv.

Niște barbari înverșunați, cu iluzii de grandoare, acum și dimensiunile le transladăm, că și avem cu ce, la o asemenea vibrație.... cât de prost să fie Pământul să nu treacă direct în 5D?

Cel mai mare Maestru al omenirii a murit bătut în cuie pe-o cruce, după ce a fost biciuit, torturat fizic și pus să-și care propria cruce pe-un deal, așa rupt cu bătaia cum era.
Și n-a considerat că-i nedrept ce i se întâmplă. Nici prea greu.

De-atunci nu chiar s-au schimbat multe. La mentalul colectiv mă refer. Că în rest... moda vestimentară, trendurile culinare... astea ce mai au alte culori. Din păcate, nu neapărat spre bine.