sâmbătă, 3 decembrie 2016

Mă înșeală, nu mă înșeală.... aceasta nu este întrebarea



Majoritatea bărbaților le jură iubitelor că nu le înșeală.
Majoritatea bărbaților se laudă amicilor că înșeală.
Unii înșeală, alții nu.
Unii se abțin, deși ar înșela, alții pur și simplu nu înșeală.
Oameni și oameni.
Și la femei e la fel. Cu o mică excepție. Ele nu se laudă.

Nu sunt de-acord cu stereotipiile de gen "Toți bărbații înșeală", sau "Femeia înșeală cu sufletul".
Bitch, please.
Femeia secolului nostru are coaiele mai mari decât bărbații, de cele mai multe ori. Nu, femeia nu este un monument de sfințenie, și înșelatul ei este la fel ca înșelatul bărbatului. La fel și-o trage cu altul pe la spatele partenerului, la fel se duce-acasă și-l minte pe ăla că a fost la Mall cu fetele, la fel le face pe toate. Că le exprimă mai patetic – e o chestie de construcție. Femeia care înșeală este o femeie care înșeală, punct. Bărbatul care înșeală este un bărbat care înșeală, punct. Nu toți sunt la fel, și nici măcar nu sunt la fel în fiecare relație, de cele mai multe ori.

Fiecare relație are o vibrație a ei.
Ce este el, plus ce este ea, plus ce manifestă el din ceea ce este în acea relație, plus ceea ce manifestă ea, plus ce intenționează el, plus ce intenționează ea, plus alți N factori văzuți și nevăzuți.
Tot conglomeratul ăsta formează o entitate, entitatea relație.

Ideea este că în momentul în care ajungi să-ți pui întrebarea "Oare mă înșeală?" – tu deja ai probleme în relație de mult. Nimeni nu-și pune întrebarea asta atunci când este fericit. Suspiciunea că poți fi înșelat apare abia atunci când tu deja ești gata dezamăgit a patrusutepaișpea oară de partenerul tău. Never before.

Chestia asta cu urmăritul, cu verificatul telefonului, cu căutatul în buzunare – mi s-a părut tot timpul o aberație.
De ce să faci astaaaa, prieeetteeeennneeee?
La ce îți folosește, când clar nu îți este bine? Te ajută cu ceva să știi că o face cu o blondă sau o roșcată, cu un ochelarist sau un culturist?
Te ajută cu ceva să afli că de fapt nu te înșeală, dar este sătul de tine și preferă să facă orice altceva decât să stea cu tine?

Nu te ajută, îți spun eu. N-are cu ce.
E doar o isterie, pe care ți-ai declanșat-o pentru că nu știi să pierzi, dar nu știi nici să păstrezi.
Da, nu te uita așa la mine, că fix așa stau treburile:

Când relația dintre doi oameni scârțâie, există două opțiuni pentru fiecare: accepți că ți se întâmplă și încerci să repari, sau nu accepți ce ți se întâmplă, și mai arunci și cu noroi, ca să fie treaba treabă.
Apoi faci pe victima, și-ți urmărești iubirea prin oraș, sperând că ai cu ce să-i dai peste bot.
Bravo, și-apoi ce?
Pe bune, mereu m-am întrebat: și-apoi ce? Tot așa l-ai pierdut, numai că pe un scenariu mai grotesc. Bine-nțeles, ai avut șansa să-i verși în față toate acuzele pe care, oricum, le-ai mocnit în tine de mult. În rest... n-ai reparat nimic, dacă l-ai vrut în viața ta... ghinion, cu ocazia asta poate că prinde și el curaj și-ți zice verde-n față și ce-a mocnit în el nezis de mult. Sau în ea.
Vorbesc despre femei și bărbați în egală măsură.

Nimănui nu-i stă gândul la înșelat atunci când este fericit în relația sa. Exceptăm patologiile, care sunt o altă discuție.
Nu e logic? Nu e de bun-simț?

Ai două opțiuni, de fiecare dată: să repari, sau să-ți bagi picioarele. Mai și apeși pe cap, așa, cu vârful unui stiletto ultimul răcnet. Sau cu bocancul, whatever.

Atunci când știi exact ce vrei, și relația asta este fix ce vrei, încerci să repari. Vina este mereu împărțită.
Mereu.
Nu cântărim vina: unul a greșit mai mult, mai mov, mai în zig-zag, mai pătrat. Nu asta e important, în primul rând, când chiar vrei să meargă. Așa cum atunci când repari un pantof nu calculezi de la care pas încolo s-a rupt, sau pe ce stradă. Apoi, niciodată nu știi unde este durerea mai mare. Că poate tu ai tăcut mult, și ai crezut că prin asta faci ceva bun, că nu ai reproșat nimic, iar partenerul tău a interpretat asta drept răceală, răceală care l-a rănit.
Mintea unui om e labirint. Vina nu se calculează-n doi. Nu se face matematică, nu se face filosofie.

Aici e despre chimie.
Te combini, sau nu te combini, atât de simplu.
Te combini – dă-te tot, nu te combini – ieși afară și vezi-ți de viața ta. Ai multiple variante de combinații. All over.

Dar dacă tu ai decis că vrei să te combini, fii bun cu tine, și nu te da cu picătura. Dă tu primul tot ce ai mai bun, și nu înceta să dai. Ține-o tooooot așa, până în clipa în care simți că nu mai vrei, cu adevărat.
Abia atunci să te oprești.
Și-atunci oprește-te frumos. Înțelege tu că nu mai vrei, și pune punct. Tu știi de ce nu mai vrei. Poate ai crescut diferit de partenerul tău, poate drumurile voastre capătă trasee diferite la un moment dat. Dar tu știi asta, în tine.
O știi.
Și până atunci, dacă există un atunci – dă tot. Primește tot. Fă din combinația ta – combinația perfectă. Fără orgolii, nu e competiție, nu e care-pe-care. Ești tu cu iubirea ta. Doi în unu. Nu contează nici cine are dreptate, nici cine cât și cum dă. Fiecare dă cât, cum poate și are, iar asta se știe de la început. La fel, niciodată nu poți calcula ce este mai valoros din ceea ce dă fiecare în relație. Este posibil ca partenerul tău să nu-ți umple casa de flori la fiecare lună de aniversare a relației, dar, pe de altă parte, să știe și să poată să fie lângă tine așa cum nu a fost nimeni în viața ta. Este posibil ca iubita ta să nu fie chef în bucătărie, ba chiar să aibă două mâini stângi în apropierea unui cuptor, dar odată depășit teritoriul bucătăriei să-ți ia mințile cu totul și să le facă ghem over.
Nu calculezi relația după un standard. Nu există un șablon. Nu există relație fără certuri, fără hopuri. Nu există tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

Dar atunci când ai ajuns să te-ntrebi dacă te-nșeală, să știi că nu aia este problema ta cea mai mare. Problema ta era acolo deja, și se-mparte la doi.
Și să știi că ai mereu două variante: încerci să repari, dacă simți că asta vrei, sau pleci. Orice altceva este sadism.

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­