joi, 1 decembrie 2016

Respect



Pe vremea când eram sportivă, noi la antrenamente aveam câte o jumătate de oră dedicată bunelor maniere. Făceam dans sportiv. Proful, un distins domn în vârstă de 80 de ani, împreună cu profa, mult mai tânără, dar la fel de distinsă, ne exemplificau în primul rând prin ceea ce erau ei. Dar nu numai. O luam chiar și pe cocoașă, mai degrabă pentru respect și noțiuni de bune maniere, decât pentru un pas greșit la vals. Noi, cei trei frați, de mici exersam: acasă, pe stradă, în spatele blocului. Dacă mergeam cu tramvaiul, frate-miu cobora primul și-mi întindea mâna să cobor și eu. 


Încă de pe vremea aia părea deja absurdă manifestarea unei forme de respect. Ieșea din modă. Acum e la categoria "vintage". Doar pasionații abstracți și, eventual bătrânii mai gustă. În rest.... generație cool, bro. Acum avem alte valori, ne exprimăm pe noi înșine, suntem originali, ieșiți din turmă, suntem liberi, trebuie să se vadă asta, să se simtă, să se-audă, să facă valuri.

Respectul este prăfuit.

Din păcate. A fost băgat în aceeași oală cu obediența, și-acum e un fel de oaie neagră. Că, vezi doamne, ce liberi suntem noi, spirite neînțelese, doamne-ferește să ne pice vreun grad, vreo tresă, noi arătăm noi cine suntem noi, că noi suntem unici și irepetabili, și lumea-ntreagă plus Dumnezeu și toți sfinții ne sunt datori cu plecăciuni și osane.

Dar... cine să le dea cui, căci fiecare are această pretenție de la fiecare. Nimeni nu oferă nimănui. Doar nu-i prostul satului.

Suntem unici, într-adevăr, și irepetabili.
În prostia noastră.

Scriu asta de ziua României, și-mi pare rău. România este o țară cu rădăcini de oameni buni, blânzi, înțelegători, calzi, respectuoși, primitori, darnici, cu rădăcini de oameni bravi și înțelepți în același timp, cu rădăcini de oameni absolut de poveste, de poveste de zis la gura sobei, c-un vin fiert cu scorțișoară-ntre mâini, și colinde populare-n surdină, ca un fond muzical al unui basm care-ți cuprinde toate simțurile-ntr-un sentiment de bine, de bucurie și visare, cu gust de cozonaci proaspeți și dragoste de bunică.

Nu scriu despre români, scriu despre oameni de pretutindeni, și scriu că nu găsesc încă butonul de oprit când ceva se cere scris în capul meu.

Părinții nu-și mai învață copiii respectul, că acum e la modă exprimarea liberă, nu contează că nu sunt învățați și să găsească ce au în ei de exprimat, ei să exprime, tată, să nu se lase la nimeni, că nu-i sănătos emoțional, psihologia și spiritualitatea măsii.

Că și eu am învățat matematica tot pe sărite, între chiuleli, jucam poker cu 5 cărți cu golanii din clasele mai mari, de-aia azi mă axez pe limba română, filosofie, psihologie și orice altceva.
Chiar și asta este o formă de respect. Să nu te bagi acolo unde știi clar că n-ai nimic de zis, că ești tămâie. Numai să te-auzi vorbind.

Respectul. Îmbină și dezbină.
Iar în epoca modernă, post-modernă, dezbinarea-i lait-motiv.

Ne dezbinăm unii de alții și noi în noi înșine, și-arătăm cu degetele către alții, nervoși pe viață și veșnic neîmpliniți sentimental.

Rata divorțurilor este în creștere vertiginoasă, iar în curând va lua o turnură de cădere spectaculoasă, dar asta doar pentru că nu vor mai exista căsătorii, ci doar cupluri de unică-folosință. One-night-stand, one-week-stand, maxim one-month-fight.

Prietenia este un cuvânt expirat, sau denaturat de la sensul său inițial. Acum prieten este acela din lista virtuală facebook, pentru că așa se intitulează după ce dai un add. Nu mai găsești spiritul acela de unime-ntre oameni, să fie omogeni la bine și la greu, să se-adune-n sentimente, unii-ntr-alții, să se cunoască, să-și știe unul la altul gândurile, fricile, fericirile, nebuniile, să se acopere și descopere unii pe alții în funcție de caz sau necaz, să-și fie unii altora.

Școala? Respect n-ai de unde. Nici profesori, nici elevi. Nu doar sau doar. Ci nici – nici.
Profesori care știu mai puțin decât elevii, sau oricât ar ști – taie și spânzură, mor cu știința-n țeastă, jignind, umilind, împuținând omuleți în devenire.
Elevi "cool" ce-și bat profesorii, îi umilesc, asta dacă se coboară la a face act de prezență la ore. Părinți de elevi care sar cu sutele de euro pentru zbanghiii lor, asta în cazul bun, căci alții recurg la amenințări, blesteme și nu numai.

Locul de muncă. Legea nepotismului la concurență cu legea impertinenței incompetentului tupeist.

Politică. Toate la un loc, înmulțite cu zece. Sau o sută. Sau o mie.
Știi cum e: dă-i omului putere, dă-i o funcție, un titlu – și îi vei cunoaște toți demonii.


Ne dezbinăm unii de alții și noi în noi înșine.

Pentru că nu mai știm să respectăm. Iar respectul ăsta-i un fel de bază. Ca în matematică: ai o formulă, care-i baza întregii rezolvări. Fără de ea ești pierdut. Sau ca la mâncarea gătită. Ai o bază: și la ciorbe și la tocănițe, și la compoziții de toate felurile, ai o bază, călești ceapa cu ardeiul, cu ce mai pui acolo să-i dea gust. N-ai baza, mâncarea-i seacă și miroase ciudat, a cantină de spital.

Culmea, toți dorim să fim respectați de cei din jurul nostru. De la mic la mare. Dar nu dorim să respectăm. Pentru că importanța propriei persoane depășește barierele convenționalului și neconvenționalului. Impulsul. Cu aere de diverse feluri. De la iubitul imbecilo-narcisic până la spiritualul mistico-paranoid.

Reciteam recent DSM-ul pentru un caz la care doream să fac diagnostic diferențial, și mi-au căzut ochii pe tulburarea delirantă. Este vorba de un delir non-bizar, adică omul delirează, dar nu aude voci, nu vede imagini care nu există, nu simte lucruri care nu-l ating, ci distorsionează părți din realitate până la ridicol, cum sunt geloșii care văd infidelitate și-ntr-un salut, dacă cumva ai tușit când ai salutat.
Cam așa apărem priviți detașat, ca niște haotici într-un delir fără bizarerie, o adunătură de impertinenți care impun, nu mai câștigă, nimic nu se mai câștigă, totul se impune,  și-apoi își plâng în pumni că n-au. N-au iubire-n viața lor.  Viață de rahat.

Atitudini de rahat. Personalități de plastic. Pulsiuni cu aere de evoluție spirituală. Spirit my ass.
Spirit de turmă sălbatică, eventual.

Odată, noi, românii, știam ce este acela respect. De aceea suntem o nație cu rădăcini de oameni calzi, buni, primitori. Bravi și înțelepți. Așa, ca o poveste zisă la gura sobei....