sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Amintiri neamintite



Într-o zi cu soare am făcut un experiment, cu menirea de a descărca din conținuturile inconștiente, de preferință cele care îmi provocau stări de disconfort psihic în acea perioadă. Am intrat în meditație ghidată, deși cred că pe alocuri m-a acompaniat. Mai degrabă am mers pe unde a propus el, și a fost interesant să (re)văd imagini menite să fie uitate. De asemenea, au fost destul de tulburi și lipsite de sens anumite imagini, care mai apoi s-au dovedit a fi dintr-un viitor apropiat. Totuși, am ignorat cu desăvârșire fix ceea ce era important pentru mine să revăd. Amintirea mă chema, auzeam copilul plângând, iar eu refuzam să-mi îndrept prezența în acea direcție. Mă concentram pe acele crâmpeie de imagini cărora nu le puteam găsi un sens. Căutam trecutul în viitor. Desigur, noțiunea timpului era abolită din sfera conștiinței mele în acel moment.
La trezire, într-o doară am întrebat dacă a plâns vreun bebelaș prin vecini. M-a asigurat că nu, dar am crezut că nu l-a auzit el, fiind prea concentrat cu mine.


Experiența a fost una plăcută și reconfortantă, în sensul că am accesat locuri din conștiința mea pe care cu creierul în stare de veghe – nu le conțin.
Dar niciunul dintre noi nu bănuia că de fapt trecusem pe lângă ceea ce era important să revăd, și că aventura de-abia de-acum începea pentru mine.

După câteva zile în care dădusem uitării episodul regresiei, în drum spre servici, aud un plânset de bebelaș. Mă uit neliniștită în jur, dar ia bebelașul de unde nu-i. Îl aud clar, și simt lucruri care nu au nicio legătură cu viața mea din acel moment. Mă simt cuprinsă de o disperare fără margini, și o durere care mă sfâșie pe interior. Simt nevoia să urlu, să urlu cu toată viața din mine, lacrimi fierbinți îmi șiroiesc pe fața schimonosită de necaz, și-ncep să văd flashuri de imagini, ca niște amintiri parțiale. Mă văd într-o piață publică, un fel de centru vechi, o zonă cu dale pe jos, și o fântână arteziană undeva în apropiere, fântână pe care nu o văd clar pentru că în fața ei niște oameni din altă epocă (după hainele ciudate deduc, tunici lungi) țin un copil de câteva luni în brațe. Copilul plânge, plânge..... iar eu sunt oprită, nu mă lasă să-l țin în brațe, să-l liniștesc.
Imaginile nu sunt aievea, ca și când le trăiesc în clipa asta, ci se derulează în flashuri scurte, ca niște amintiri vechi. Amintiri care îmi provoacă atâta durere încât sunt incapabilă să mă opresc din plâns, și abia reușesc să-mi rețin urletul ce-mi îneacă plămânii.

Încep să fac analiza rațională a situației în care mă aflu, îngrijorată că halucinez. Îmi spun că probabil sufăr de depresie și tocmai s-a instalat un episod psihotic. Derulez în minte toate informațiile despre depresia post-partum, și caut soluția optimă. Trebuie neapărat să fiu văzută de un psihiatru, nu am voie să clachez, acum, cât încă sunt rațională cu privire la situația mea, și înțeleg că halucinez.
Mă gândesc la proful meu de pe Văcărescu (spital de psihiatrie din Timișoara) și mă simt vinovată că nu am luat suficient magneziu, așa cum mi-a propus el. Îi spusesem cu ceva timp în urmă că nu sunt ok, și el spunea că nu-i cazul să mă panichez, că sunt mai ok decât mulți oameni ok, și că nu-i cazul să bag în mine substanțe neurotrope. Să-mi dau timp că lucrurile se vor așeza de la sine. Să iau Magne B6 o perioadă. Am luat și n-am luat, că uneori, prinsă cu toate treburile de proaspătă mămică – uitam de pastile. Și-acum... iată ce pățesc.
Direct psihoză.

Dar, stai. Halucinația nu are coerență, ce naibii vorbim? N-oi fi având eu experiență pe clinică, dar atâta lucru se știe. Halucinația nu are nici coerență, nici conștiința stării de alterare.
Să recapitulăm. Sunt răvășită de o amintire care nu este a mea, dar în același timp sunt conștientă de bizareria trăirii, și rațională cu privire la starea de fapt. Mă autoevaluez într-un mod responsabil, și sunt perfect ancorată în prezent.
Flashurile revin din când în când, mă sfâșie pe interior, dar nu-mi pierd nici coerența, nici legătura cu prezentul, nici capacitatea de auto-cenzurare. Îmi reprim plânsul absurd, și știu clar că acele stări nu corespund cu realitatea mea din acel moment.

Sunt pe stradă, mă îndrept spre servici, și mă lupt cu niște conținuturi psihice care nu au nicio legătură cu viața mea.

Ajung la lucru, intru în biroul meu, mă închid pe dinăuntru, și plâng. Plâng, plâng..... mă-ntreb de ce plâng, dar nu găsesc niciun răspuns.
Doar niște flashuri, care revin sistematic și mă tulbură îngrozitor. Încerc să le dezvolt, ori la bal ori la spital – îmi zic, dar ele nu se dezvăluie, nu se descompun, oricât le-aș derula, se încăpățânează să împungă ca niște fulgere, din timp în timp, imagini scurte și intense cu o durere palpabilă, greu de descris.
E durerea mea, o trăiesc la cote maxime, dar nu este amintirea mea, cu toate că în flashul de amintire par să fiu eu cea care trăiește o tragedie fără margini. Arăt ca mine, par să fiu eu, doar că părul meu este mult mai lung, și hainele mele arată ciudat, port o rochie lungă până-n pământ, culoarea untului, dintr-un material foarte plăcut la atingere, un fel de bumbac dar cu o ținută superioară bumbacului din zilele noastre. La mijloc un cordon îmi marchează o talie perfectă, iar în picioare port niște sandale comode, foarte comode.
Stau în mijlocul unei piețe publice (nu piață de legume, ci un fel de centru vechi, dar mintea mea nu se poate descotorosi de această denumire "piață publică") și plâng cu o disperare nepământeană, încercând să ating un bebelaș înfășurat în niște materiale tot de culoarea untului, pe care un bărbat îl ține-n brațe, înconjurat de un fel de escortă, văd mulți oameni în jur, unii mă țin pe mine cumva, să nu mă apropii de copil. Mi l-au luat, cred, simt o durere sfâșietoare, iar copilul plânge, plânge tare, și eu plâng, și ..... atât.

Oricât încerc să intru în amintirea-neamintire – nu văd nimic mai mult. Nu știu dacă copilul este al meu, nu știu de ce mi l-au luat, nu știu cine sunt cei care mi l-au luat în raport cu mine, nu știu ce s-a întâmplat înainte, nu știu ce a urmat, nu știu cine sunt, sau cine este cea care plânge, nu știu nimic. Știu doar că doare foarte tare, și în ciuda faptului că sunt conștientă de ridicolul situației, preiau durerea acelui episod, și o trăiesc în prezent.

Câteva ore a durat.
Apoi am plecat acasă la copilul meu. Tot bebelaș, tot în vârstă de câteva luni, dar fetiță, fetița mea sănătoasă și frumoasă, care îmi umple sufletul de fericire și împlinire.
A trecut starea de disperare, și după ce a trecut am concluzionat că probabil am descărcat într-un mod foarte abstract o stare de anxietate. Îmi povesteam în cap că în corpul unei femei care naște se declanșează o explozie de hormoni, se petrec niște procese chimice extreme, etc... etc....

Dar flashurile au revenit în următoarele zile. Iar eu, căutând cauza acestor stări, mi-am amintit de regresia pe care o făcusem, ca punct de declanșare a acestor episoade. Atunci, în meditație profundă, auzisem pentru prima dată copilul plângând.
L-am sunat pe el, prietenul meu care-mi ghidase meditația, i-am povestit tot ce era de povestit, și ne-am pus de-acord să facem din nou, în următoarea săptămână.

În ziua următoare, o zi de sâmbătă cred, după-masă m-am simțit puțin amețită, m-am întins în pat, și în acea stare dintre veghe și somn – am retrăit încă odată flashul. De data asta puțin mai coerent, puțin mai legat. Nu am aflat nici cine este femeia cu care mă identific, și nici de ce îi este luat copilul, dar am văzut chipurile puțin mai clar, am recunoscut pe cine era de recunoscut, și m-am auzit strigând ceea ce era de auzit.
Vorbeam și gândeam într-o limbă moartă.
Culmea, nu am reușit să reproduc în stare conștientă traducerea vorbelor mele, dar știu că am folosit într-un blestem cuvântul "talmud", și îi scriu prietenului meu tot, de teamă să nu uit, așa cum uitasem deja traducerea celor pe care le urlam.
El îmi răspunde entuziasmat, scoatem concluzia că amintirea asta trebuie vindecată, reparată, eu îi dau dreptate, îmi aintesc încă câteva imagini cu mine făcând lucruri imposibil de imaginat azi, lucruri  pe care nu am să le povestesc, el mă întreabă dacă îl văd și pe el pe-acolo, îi spun că da, îl văd în mulțime, rugându-se pentru mine, pentru sufletul meu, simt că-i provoc o durere mare cu blestemele mele, îi aud parcă rugăciunea care pleda pentru bunătatea mea și pentru faptul că durerea mi-a luat mințile, soția lui glumește, întreabă dacă nu apare și ea pe vreo mătură în peisaj, îi spun că o văd în spatele lui, nu știu să-i atribui un rol, doar știu că face parte din apropiați, cel puțin cu el, sigur cu el, continuăm să glumim (asta pe messenger), el spune că are niște musafiri, povestim mai multe când ne vedem, eu le urez distracție plăcută, și îl rog să mă ierte pentru tot. Nu știam de ce fac asta, dar am simțit o ușurare nemaipomenită imediat după ce am scris cuvintele. Ușurarea s-a propagat în toate conținuturile mele psihice ulterior. Nu am o explicație pentru asta.

"Bine, fată, te iert."
Au fost ultimele cuvinte pe care ni le-am spus în viața asta.

Două zile mai târziu a trecut dincolo. Pur și simplu s-a dus.
N-am mai apucat să facem meditația propusă. N-am mai apucat să ne spunem alte vorbe. N-am mai trăit acele flashuri niciodată de-atunci. N-am mai avut probleme de-atunci. În ciuda faptului că nu știu exact ce s-a întâmplat, și că nu am mai făcut nicio regresie de-atunci.

Imaginile fără sens din meditația ghidată au prins contur la priveghi. Priveghiul lui, celui care mă acompania în această meditație, atât conștient cât și în plan subtil.

De ce le povestesc acum?
Nu știu exact. Poate pentru că în prima zi din an am reușit să-mi amintesc crâmpeie de discuții purtate cu "ai mei", și, deși nu au neapărat legătură cu acest episod din viața mea, decât tangențial, mi l-au adus în memorie mai viu ca niciodată.

Cerusem să fiu eliberată de ceva, explicându-mi motivele, într-un mod care mă caracterizează și în starea de veghe. Deși era o discuție serioasă, cu o anumită solemnitate pe care nu o pot neapărat descrie, ei s-au amuzat copios de felul în care am expus eu lucrurile.
Ceva de genul "Chiar nu pot fi responsabilă de chestii pe care cineva le refuză, pe bune acum, ia vedeți și voi mostră de retard, mie mi se lasă de chestiile astea..."
Deși s-au amuzat, am înțeles că au tratat cu foarte multă seriozitate cererea mea, s-au consultat între ei, și mi-au comunicat decizia lor, explicându-mi lucruri pe care mi le amintesc doar vag.
Am fost eliberată, așa cum am cerut, dar asta doar în urma unei deliberări serioase.

Cu mintea conștientă habar n-aveam că am nevoie să fiu eliberată de ceea ce cerusem. Nu face parte din sfera preocupărilor mele de zi cu zi. Nici măcar ocazional.

Mă simt eliberată, și cred că doresc să pecetluiesc asta, scriind despre acel episod care în urmă cu câțiva ani mi-a luat cu mâna niște dureri pe care nu reușeam să le identific cu mintea conștientă, cu toată gândirea mea analitică.

Această povestire are conținut didactic în sine. Literatura de specialitate abundă în exemple de vindecări spontane în urma unor ședințe de regresie prin hipnoză. De la dureri fizice, până la simptome psihice, pentru care protocolul impune tratament medicamentos.
Simpla aducere în conștient a unor episoade traumatice – pur și simplu ameliorează stări dintre cele mai diverse.
A fost și cazul meu, deși nu pornisem neapărat de la ideea că voi găsi ceva atât de straniu, și în ciuda faptului că nu am tras o concluzie deschizătoare de minți din tot ce mi s-a revărsat în conștient.
Dimpotrivă, am rămas cu câteva întrebări la care nu am găsit răspuns până în prezent.

Cert este că a fost suficient ceea ce a fost pentru ca starea mea generală să se îmbunătățească vizibil.

Ceea ce vă doresc și vouă. Numai bine.