sâmbătă, 21 ianuarie 2017

File din jurnalul unei pacatoase

N-am cum sa inteleg oamenii care machiaza copii mici, bebelasi.
N-am cum sa inteleg oamenii care, in mijloacele de transport in comun, in aglomeratie, stau in picioare in fata unui scaun gol, blocandu-l.
N-am cum sa inteleg oamenii care isi lasa copiii de varste mici sa mearga cu bicicleta pe sosele aglomerate, fara pista de biciclete.
N-am cum sa inteleg oamenii care mint fara a avea macar nevoie sa minta.
N-am cum sa inteleg oamenii care isi impovareaza copiii cu problemele lor personale, de adulti frustrati.
N-am cum sa inteleg oamenii care deranjeaza alti oameni intentionat.
N-am cum sa inteleg oamenii care fac rau altor oameni doar pentru ca ei pot asta.
N-am cum sa inteleg oamenii care se imping in alti  oameni.
N-am cum sa inteleg oamenii care nestiind nimic - se erijeaza in invatatori pentru altii.
N-am cum sa inteleg oamenii care se contrazic pana in panzele albe desi nu stapanesc subiectul discutiei.
N-am cum sa inteleg oamenii care isi barfesc copiii.
N-am cum sa inteleg oamenii care isi saboteaza copiii.
N-am cum sa inteleg oamenii care umilesc alti oameni.
N-am cum sa inteleg oamenii care au pretentia ca alti oameni sa depinda de ei.
N-am cum sa inteleg oamenii care, din complexe grave de inferioritate - trec in polaritatea opusa, dezvoltand grandomanii tampe.
N-am cum sa inteleg oamenii care baga intrigi intre alti oameni.
N-am cum sa inteleg oamenii care se bat.
N-am cum sa inteleg oamenii aroganti, cu atitudini de superioritate.
N-am cum sa inteleg oamenii care isi blesteama propriii copii.
N-am cum sa inteleg oamenii care tortureaza alti oameni.
N-am cum sa inteleg oamenii care abuzeaza sexual de copii.

N-am cum sa inteleg multe chestii pe pamantul asta, o dimensiune a intunericului, de fapt, in ciuda miilor de autopretinsi luminosi, care-s mai negri ca taciunele.

Mai rau, am cum sa-i inteleg, in sensul ca le vad blocajele, problemele pentru care poate ar fi normal sa-i compatimesc, dar nu am puterea si nici intelepciunea pentru a simti compasiune de-adevaratelea.
Nu simt acea compasiune pe care o simt fata de victima unui accident, un animal ranit, un copil batut, umilit, o femeie care naste greu, etc.

Desi, in sinea mea stiu ca fiecare om care face aceste lucruri reprobabile - contine in sine un copil abuzat emotional, si fizic de cele mai multe ori.
Compatimesc copilul, dar nu si adultul care nu depune niciun efort pentru a fi el insusi mai bun decat agresorii sai. 
Cand vorbesc despre agresori - nu ma refer doar la acei adulti care si-au agresat fizic copiii, ci ma refer la toti adultii care si-au abuzat emotional propriii copii, sau chiar si copiii altora.

Traim intr-o dimensiune liniara, secventiala, astfel incat fiecare om de pe acest pamant viu, are posibilitatea unei mantuiri personale. Are cel putin doua optiuni in fiecare clipa din viata sa: una pozitiva si una negativa.

Aceasta este realitatea noastra cuantica, daca vrei. De la cea mai mica particula pornind, exista polaritate, si exista dualitatea formei de expresie paricula\unda. Chiar si conform explicatiilor stiintifice, tot ce este micro reflecta macro, si invers. 

Revenind la optiuni, fiecare om de pe pamantul asta are optiunea de a fi mai bun. 

Unii aleg asta, altii nu.
Asta nu pot compatimi. 

Desi ar trebui. 
Imi imaginez un om flamand, subnutrit, care are mancare proaspata, aburindu-i sub nas, pe care o refuza, pentru ca este obisnuit cu foamea. 
In acest context este de compatimit. 
In acest context inteleg divinitatea care ne iubeste pe toti in mod egal. 
In acest context inteleg rostul vietii in aceasta forma a materiei dense.

Cu totii, intr-o forma sau alta, refuzam hrana de multe ori, flamanzi fiind. 
Cu totii ne nastem pentru a intelege mai mult, pentru a fi mai buni, mai intelepti, mai cuprinzatori. 

Si fiecare face cat poate.

Personal, nu sunt decat o pacatoasa care-i judeca pe altii pentru ca pacatuiesc diferit, asa cum circula un citat pe retelele de socializare.

Cu totii ne scaldam in aceeasi mocirla, pana la urma. Nu, nu este o figura de stil, este o imagine vie a unei realitati definita de oamenii de stiinta drept holografica.
Atat fizicienii cat si ezoteristii descriu realitatea drept o holograma cuantica, un camp de unde interconectate, co-dependente. 
Materia nu este materie, este doar un mod prestabilit de perceptie. 
Eu nu sunt separata de tine, iar tu nu esti separat de Jack Spintecatorul, prin urmare nici eu nu sunt, si nici o particula din campul informational ce ne contine pe toti. 

Eu ii contin in plan subtil pe toti acesti oameni pe care nu ii inteleg, si stii ce spune asta despre mine? 
Spune ca mai am multe de trait pana sa ma consider vreo inteleapta, vreo trezita, vreo evoluata. 

Spune despre mine ca mai am de experimentat. 
De fiecare data cand gandesc ca mai am de experimentat - ma ia jalea. 

Dor, toate dor. Tot ce are menirea sa te creasca, doare. Este similar durerilor facerii. Tot ce se naste nou in tine, sau din tine - doare, pentru ca implica convulsii, contractii. 
Prin asta trece femeia care naste prunci, prin asta trece pamantul cand se transforma, prin asta trece Universul in fiecare clipa, nascand planete, forme de existenta, transformandu-le prin expansiune. E un moment de contractie, urmat imediat de decontractie - explozie. 

Un travaliu.

Procesul este fascinant, asa, ca idee. Dar ca traire, in special ca traire secventiala - experimentata dintr-un punct de perceptie individual, tu identificandu-te cu procesul... 

Scriam la un moment dat, spre deliciul multor oameni cu simtul umorului, Scoate dom'le morcovul acela din dos, ca nu evoluezi pe baza de constipatie...

Decontractia este urmata de expansiune, pe toate planurile. Vine cu o usurare de nedescris, ca un extaz. 

Dar contractia este in legea firii, nu exista forma de existenta care sa nu treaca prin travaliul facerii. 
Important este cum gestionezi aceste contractii. 
Ca femeia in durerile facerii. 
Colaboreaza, respira potrivit, impinge, isi ajuta copilul sa treaca prin procesul asta, sau se plange ca-i greu si se autosaboteaza, contractandu-se cu totul. 

Nu exista om care sa nu treaca prin stari de contractie. 
Nu exista atom care sa nu faca asta.

Exista oameni, insa, care nu stiu sa gestioneze aceste trairi intrinseci. Oameni care se blocheaza in contractiile lor. Oameni care refuza expansiunea care vine natural in urma unei contractii. Oameni care se incapataneaza sa lupte impotriva firii lor. Oameni blocati intr-un tipar neuronal prapastios, care deruleaza pe repeat acelasi cantec afon, ca o placa zgariata.... si zgarie, si zgarie.... si ei nu se-ndupleca sa mute un milimetru acul pick-up-ului.

Nu pot sa-i inteleg.

Ba da, pot, dar stau prost cu compasiunea. Nu reusesc sa-i compatimesc suficient. 

Uneori am impresia, nu, uneori stiu ca asta este o contractie a mea, ca tot ce vad si traiesc rau, inacceptabil, trebuie acceptat, inteles, compatimit, iertat. 
Nu in cuvinte. 
In cuvinte pot face asta oricand. 
Ci in emotiile mele cele mai intime. 
In ratiunea mea cea mai lucida, sau cea mai vivace. 

Pentru ca in cel mai subtil plan - ei sunt eu. Ei sunt forme din mine, din realitatea mea, din universul meu unitar, in care tot ce este sus este si jos, iar fiecare parte a intregului contine intregul in sine. 
Iar pe astea nu le iau din filosofie, ci din fizica. Sunt pragmatica, mai degraba.

Fiecare forma de expresie a intregului face parte din fiinta mea. Si... cum bine spune un cliseu din spiritualitatea contemporana.... daca nu ma iubesc pe mine, nu pot iubi pe nimeni.

Pacat ca prin asta, multi inteleg ca trebuie sa isi iubeasca propriile proiectii ale unui ego lipsit de suportul weltanschauungului personal.

.... Iar eu sunt doar o pacatoasa care ii judeca pe altii pentru ca pacatuiesc diferit.
______________________________________________________________________