marți, 31 ianuarie 2017

Jurnalul unei păcătoase - fila 1001



Nu știu exact cum să-ncep.
Eu am o relație apropiată cu Dumnezeu. Foarte apropiată.
Dar felul în care Îl înțeleg și Îl percep eu diferă, poate, de felul în care alții o fac. Mă refer la o majoritate. Desigur, nu sunt unica ce-L vede într-un fel special. Nu sunt deloc specială. Chiar nu sunt, să nu mă contraziceți careva, nu-i cazul.
Dar, spre exemplu, Îl percep diferit de o masă de oameni care frecventeză biserica, în orice confesiune. Este un plus sau un minus al meu.
Doar El știe.

Cu toate acestea, nu pot să-i condamn pe cei care Îl simt diferit. Nu mai pot să fac asta de foarte multă vreme. Cam de pe când am înțeles cu adevărat că El nu ne este exterior. Nu este distinct de niciunul dintre noi. Nici măcar de criminali, hoți, mincinoși.
Cu toții facem parte din El – Unicul, omniprezentul, omniscientul, nemărginitul.

Până în urmă cu câțiva ani (destul de mulți) am trăit un fel de conflict interior cu privire la religii. O căutam pe cea adevărată. Doream să mă asigur că sufletul meu beneficiază de toate condițiile, că face parte dintre cei aleși, căutam un loc bun în rai, cum ar veni.
Și parcursul meu în căutarea asta a fost unul efervescent, ca să nu zic smucit pe toate părțile.
Nu-mi era suficient să-L am în conștiință și să-L onorez așa cum pot eu, ori pur și simplu să mă bucur de El.
Doream să fac "the right thing".
Nu, nu crede că de dragul Lui.
De dragul meu.
Căutam un loc printre elite, ce crezi?
Era important să știu despre mine că sunt asigurată în eternitate.
Asta învățăm de mici. Că trebuie să ne asigurăm. Mereu, în toate privințele. Îți dai seama că un subiect ca Eternitatea.... trebuia tratat cu cea mai mare grijă.

Dar știi ceva? Eu am fost crescută cu credința fermă că Dumnezeu nu există, și că cine merge la biserică este un retardat.
Cu toate astea, am avut privilegiul să trăiesc câteva episoade de revelație.
N-am s-o povestesc pe aia cu frate-miu când a fost declarat mort, că eram prea mică, și să nu las impresia că sunt fabulații, sau că-s coincidențe.
N-am să le povestesc nici pe astea de când sunt mare, și am deja un weltanschauung format.
Dar o zic pe aia când am ieșit din mine și-am discutat cu Isus. 12 ani aveam. Și o educație ateistă. Dumnezeu nu există, Isus este un personaj fictiv de film, iar cine merge la biserică este retardat.
Mie Isus mi-a vorbit.
Poate că pentru vârsta aia, ceea ce mi-a spus nu a părut foarte wow, dar pentru acum – îmi vine mănușă totul.

Cu toate astea, eu m-am încăpățânat să-L aloc unei instituții. Ca și când nu primisem suficient, ca și când eu încă trebuia să-L caut. În lume.

Știi, câtă vreme m-am identificat cu rolul victimei, conștient sau mai puțin conștient, eu am detestat biserica ortodoxă. Eu aşa sunt botezată. Dar toată pledoaria despre păcat și smerenie îmi provoca greață.

Eu am fost o victimă perfectă multă vreme.
Copilăria mea a fost profund nefericită.
Părinții noștri (suntem 3 frați) ne-au abuzat. S-au certat ca chiorii toată viața, s-au jignit, s-au sabotat, s-au urât, și fiecare l-a denigrat pe celălalt în fața noastră. Noi am fost niște biete mingi de ping-pong între doi dezaxați care se urau. Tata era veșnic beat și vulgar, mama murea cel puțin odată pe săptămână. Când nu-l putea atinge cu altceva pe tata. Noi am fost ... n-a fost ușor. Dacă ar trebui să-mi trăiesc din nou copilăria – aș prefera să mor. Foarte greu am ieșit din rolul pe care mi l-au alocat părinții mei. Acela de victimă.
Ca o victimă perfectă, țineam foarte mult la dreptatea mea. Aveam o imagine de protejat.
O victimă nu greșește.
Unei victime i se întâmplă lucruri pe care nu le merită.
O victimă este neapărat un om bun, nedreptățit.

Știai ciudățenia asta despre psihicul uman? Că are tendința de a grupa informația? Însumează, și scoate media. Spre exemplu cu toții avem tendința să catalogăm un om care suferă – drept bun. Mai ales dacă cel care suferă rezultă a fi fost nedreptățit.
Sau când vedem un om chipeș – tragem concluzia că este mai deștept, și mai bun.

Na, eu victimă fiind, doamne-ferește să se fi pus cineva cu sfințenia mea. Nici măcar Dumnezeu. Eu eram automat foarte bună, foarte deșteaptă, foarte de toate. De-alea bune.

Crescând, studiind, am cam înțeles că păcatul la origine nu are sensul de greșeală, de lucru care trebuie pedepsit. Însă.. victima din mine nu accepta ideea că eu, care am trecut prin atâtea, aș putea fi mai puțin decât desăvârșită.
Fusesem pedepsită destul în copilărie.
Smerenie? Bine-nțeles. Dar selectiv. Doar nu era să plec eu capul chiar în fața proștilor.
....Atât reușeam eu să înțeleg. Nu aveam de unde mai mult. Experiența nemijlocită te-nvață, nu teoria. Teoria-i moartă din start.
Pentru că vorbim cuvinte, iar cuvintele-s ... interpretabile.

Eu am reușit între timp să mă detașez de rolul victimei. Dar greu, de ce să mint. Isusul inimii mele n-a fost blând cu minunăția de mine. Ce-i drept, m-a și avertizat. Dar ce să-nțelegi la 12 ani, cu mintea goală? Am înțeles eu mai târziu, bine c-am înțeles.

Eu nu mă mai simt nici ofensată și nici prostită când aud despre păcat și despre mântuire.
De perfectă ce sunt – nu sunt aici, oricum. Nu mă refer la greșeli, păcate. Mă refer la evoluție. La cumulare de experiențe.
La   î n ț e l e g e r e.
Ca la școală, când faci 4 ani de facultate, și-ți dai seama că habar n-ai despre ce-i vorba cu adevărat în meseria în care tocmai te-ai calificat. Și-apoi ceri internship la o multinațională.... să-nveți meserie.
Mă gândeam la un moment dat să-mi resetez GPS-ul, să aterizez în cerul potrivit minunăției mele, dar.... mi-am dat seama că îngerii n-au GPS, frate. Și niciodată nu-s tonți așa, să greșească radical dimensiunea.
Apoi mi-am dat seama câte lucruri nu știu. După setea cu care citesc, după momentele de evrika pe care încă le am, după felul în care regret diverse momente de planare. Planez de multe ori.
În seara asta am urlat vreo 5 minute fără pauză. Apoi m-am întrebat câte cuvinte dețin  în aria semantică, pentru că păreau să nu se mai termine, și n-am repetat NICIUNUL.
Patinez. Mult, mult patinez, cu tot zenul meu. Că-s zen așa, de regulă. Io-s tipa care zâmbește. Mamă și cât râd. Râd cu o poftă direct molipsitoare.
...Și am momente când poți să juri că-s un demon sinistru, ceva șef de tură printre dracii ăia babani.
Am  momente în care rănesc oameni și știu asta. Știu, dar nu-mi pasă. Nu te grăbi să te revolți, îmi pasă, aș prefera să n-o fac, dar dacă este singura opțiune de care sunt capabilă la un moment dat – o fac.
Am momente în care sunt un dezastru total. Nu reușesc să mă adun nicicum, vreau doar liniște și-atât. N-am chef să fac nimic, nici măcar să gândesc. Zac în meditație, sau în vreo carte care m-a prins - ore-ntregi. Nimic nu scoți de la mine.

Și am momente în care simt că mă doare văzând o mulțime de oameni care denigrează biserica ortodoxă.
Serios.
Recunosc clișeele. Le-am folosit eu însămi, când încă nu erau la modă.
Biserica te-ndobitocește, te ține în mirajul păcat-pedeapsă, te slugărnicește, trebuie să pupi mâna îmbuibatului de popă care se-mbogățește pe spinarea ta, trebuie să pleci capul sub sutana ăluia, să-ți inventezi păcate, să te judece un analfabet, etc... etc....

Eu însămi le-am folosit.
Auzindu-le acum pe toate gardurile.... mă rog, nu chiar pe toate, ci doar pe cele "luminoase". Discursul spiritualului cu "inițieri" este deja stereotip.

Sincer, nici eu nu întâlnesc doar preoți înțelepți. Dar nici nu mă aștept la asta. Oamenii cu chemare în orice domeniu sunt puțini.
Dar cunosc puțină fizică cuantică, și am câteva noțiuni de spiritualitate. În principiu plecasem de la studiul ezoteric. Ăla adevărat, nu filfizonăreli. Apoi am trecut și la psihologie, că l-am visat pe Jung care îmi preda chestii, eu neștiind pe-atunci cine este domnul, cu atât mai puțin cum arată.
Și uite-așa, din aproape-n aproape.... am ajuns să-nțeleg rostul și valoarea ritualului.

... Nu sunt o practicantă. Recunosc, îmi vine greu să-mi fac timp, și nici nu stau prea bine cu răbdarea la înghesuială.
Dar când am nevoie de reparație .. la biserică dau fuga. Îngenunchiez, căci doar așa îmi aliniez meridianele într-o poziție benefică încărcării. Și-mi țin palmele unite, căci doar așa cumulez și modelez energie.
Și când mă simt prea încărcată – mă spovedesc. Nu ca să-mi dea popa sfaturi și canoane.

Ci pentru că înțeleg puterea unui ritual.

Puțin îmi pasă dacă preotul mă judecă sau nu. Eu nu îngenunchiez sub poalele omului, ci mă descarc de energie negativă în spinarea celui care este investit să facă asta pentru mine. Puterea ritualului. Omul e uns ca apostol. Primește puterea de a intermedia duh sfânt alias energie pozitivă.
După ce plec eu, el face un ritual. Povestea nu se-ncheie la plecarea mea. Ci abia acolo-ncepe.
Căci eu las în urma mea niște energie de vibrație joasă, exprimată prin simbolistica cuvintelor.

Și uneori mă doare să văd acest val de denigrări ale unor lucruri interpretate malițios, aceleași clișee, ca o placă zgâriată. Le văd revolta și mă-ntreb dacă realizează că nu e revolta lor, ci a celor care au dezvoltat un nou trend în așa-zisa spiritualitate modernă.

De ce mă doare?
Nu știu. Oi fi sensibilă. Poate e o latură a  mea nedescoperită încă.
Chiar nu știu.
Chiar nu contează pentru mine ce religie are un om. Nu am nicio treabă cu forma în care un om își înțelege și își alege să-și trăiască Dumnezeul din sine.
Nu-I doar al meu. E-n toți la fel. Chiar e la fel în toți. Și-n ăia care merg la biserică, și-n ăia care nu merg, și-n ăia de-s catolici, și-n ortodocși, și-n budhiști, și-n martorii lui Iehova.

Nu știu. Cred că mă doare pentru că uneori încă mă identific cu un salvator.
Tot uit că n-am pe cine salva. Nici măcar pe mine.