sâmbătă, 18 februarie 2017

Entropie + Gravitație = Love



De foarte multe ori am fost în situația de a avea o opinie diferită față de cea a interlocutorilor mei. Uneori m-am contrazis până la sânge.

Pe vremuri, pentru că îmi doream să am eu dreptate.
Mai exact – aveam nevoie de asta.
După un timp, pentru că îmi doream ca ceilalți să înțeleagă lucruri.
Mi-a fost greu să înțeleg că tot eu aveam nevoie de asta.

Tare greu se iese din mirajul rolului de altruist.
Ăsta e păcătos, pentru că – prin însăși forma sa, își neagă nevoia personală de la bază.
Dom'le, eu nu am niciun interes. Eu mă preocup doar de binele altora. Vreau ca ei să înțeleagă. Sunt altruistă.

Altruistă my ass.

Câtă vreme mă enervează sau mă doare, sau am o reacție emoțională de orice fel care mă împinge la contrazicere până-n pânzele albe – e nevoia MEA.

Ca să nu mai zic că – prin mecanismul unei rezonanțe infailibile, eu atrag exact acele discuții de care am nevoie personal. Contradicțiile acelea fac parte din dialogul meu interior. Mă refer la fond, nu neapărat la formă.

Eu nu am putut să înțeleg de-adevăratelea chestia asta, multă vreme. Adică-mi plăcea teoria, dar o aplicam greu.

Când, de fapt, totul este doar despre mine.
Nimeni și nimic altceva.
Din simplul motiv că creierul, aparatul cu care eu prelucrez informația, orice fel de informație – este conceput în așa fel încât în instanța conștientă a psihismului, tot ce este capabil să prelucreze – face parte din sfera propriilor produse.

Spre exemplu, în setările de bază, comune tuturor, există niște praguri ale percepțiilor. De pildă, vedem între anumiți parametri ai luminii. Infraroșiile sau ultravioletele, deși există, ele nu pot fi percepute de om cu ochiul liber. Pentru că, în setările creierului său, acestea sunt subliminale. Adică sub/peste pragul liminal al percepției conștiente. Ele există, fac parte din viața de zi cu zi, dar eu nu le văd, prin urmare – pentru mine nu există. Nu în sfera preocupărilor conștiente.

Eu văd, aud, simt, gândesc – doar ceea ce conțin în mine prin prisma propriilor setări.

Orice discuție aș avea în viața asta – face parte dintr-un spectru al propriilor emanații. Nimic din ceea ce nu mă compune – nu poate fi perceput, respectiv prelucrat în plan conștient, oricât de șmecheră aș fi.

Câte vieți într-o singură viața!
Fascinant.

Toți oamenii cu care am luat și voi lua vreodată legătura – sunt simboluri ale propriilor mele produse cognitive.
Sună destul de ciudat fraza asta, dar, în sine nu este ciudată deloc. Inclusiv vorbirea este o formă de simbol al produselor cognitive. Gândul meu este, de fapt, un impuls electric între neuroni, care neuroni sunt niște chestii electro-magnetice foarte mici și complexe.
Eu, creierul meu traduce aceste impulsuri în imagini, sunete, senzații tactile, olfactive, etc.
Fiecare om pe care eu îl întâlnesc în viața asta, face parte din propria mea compoziție cognitivă. Suntem câteva miliarde pe globul ăsta. Dar interacționăm doar cu aceia care simbolizează (reflectă) propriile procese cognitive.

Nu-i filosofie ce zic acum. E fiziologie.

Cum îi scriu fix în clipa asta pe chat unui prieten, totul se rezumă la setările personale. Iar noi, indivizii, miliardele, suntem fiecare în parte o mică chestie complicată, care în sine este un proces, nu un element static, iar procesul se referă la auto-perfecționare, indiferent de forma în care acest proces este simbolizat.

Eu, dintre miliarde, sunt, de fapt singură pe lume. Voi, restul, sunteți pentru mine impulsuri proprii.
Așa cum eu, la rândul meu – sunt pentru voi.
Nu înseamnă că voi nu existați, ci înseamnă că – îmi reflectați procese proprii, destul de complicate ca fond, dar extrem de simple ca formă.

Ideea principală în toată înșiruirea asta de evenimente, oameni, cuvinte, obiecte – de-a lungul unei vieți de om – este aceea de auto-perfecționare cu ajutorul simbolisticii. În sine, totul e un proces electromagnetic.
Celulele mele asta fac. Dau impulsuri electromagnetice de diferite intensități. Eu sunt un proces. Tot ce mă compune – asta este.
Că creierul meu le traduce în imagini, sunete, mirosuri – e chestie de setare.

Noi, oamenii, ne derulăm viețile exact așa cum fac neuronii noștri în societatea lor, numită creier.
Fiecare în sine conține informație și are proprietăți electromagnetice. Nu toți se cunosc între ei, ci sunt împărțiți pe zone de interes comune. Mai precis, pe un principiu al similarității funcției. Unii colaborează pe funcția vorbirii, alții pe funcția mișcării, alții pe diferite procese fiziologice, etc.

Ceea ce este sus este și jos.
Celula conține întregul, iar întregul reflectă celula.

Până nu-demult m-aș fi preocupat enorm să mă fac înțeleasă în totalitate.
Era o nevoie a mea, personală. Un proces al meu. Cu mine însămi.
Acum, această nevoie a dispărut. Pentru că am reușit să înțeleg procesul. Și să colaborez activ. Sunt atentă la dialogul meu interior. Mă surprind de foarte multe ori cu câte un conflict.
Nu sunt cea mai pacifistă persoană.
Dar caut echilibrul în această gravitație fascinantă ce conlucrează mână-n mână cu partenera sa de existență – entropia.

Știai că – la bază – suntem niște entități entropice, care, prin prisma proceselor electromagnetice (preponderent cognitive) devenim sisteme funcționale, uneori aproape armonioase?
Gravitația ne-ajută.