miercuri, 1 februarie 2017

Țara mea, în impas



Eu am lucrat la stat.
Abuzul în serviciu este o plagă în sistemul funcționarului public.
Nu doar pe bază de furăciune și corupție.
Pe bază de orgolii personale, pe bază de prostie crasă, pe bază de lene și lipsă de chef, pe bază de incompetență, pe bază de preferințe personale, pe bază de sindrom premenstrual, pe bază de strategii de răzbunare, pe bază de multe, foarte, foarte multe criterii care nu implică nici măcar trei lei rupți câștig personal, ci doar o meschinărie lipsită de orice justificare.

Un an de zile în biroul de achiziții publice al unei instituții de stat – m-a umplut de greață și extenuare într-o asemenea măsură încât am ajuns să leșin pur și simplu din senin.
Nu, nu a dorit să fure nimeni nimic, și n-am avut de luptat cu vreun manager corupt care să aplice metode coercitive spre a-și satisface vreo ambiție financiară. Dimpotrivă, oamenii cu funcție de conducere au fost poate cei pentru care mi-am zis în fiecare seară sau noapte când ajungeam acasă – că trebuie să rezist, că și ei rezistă, deci se poate rezista.

Abuzul în serviciu se aplică în orice birou al unei instituții de stat. Și chestiile alea cele mai jenante vin din partea oamenilor mici, atât de mici încât frustrările dau pe din-afară. Sau neștiința. De regulă toate într-o singură formulă.
Am avut parte de întâmplări absolut penibile. Nu odată mi-a fost dat să fiu atât de năucită de nesimțirea colegilor mei, încât pur și simplu să nu pot reacționa.

De cele mai multe ori, abuzul în serviciu nu produce prejudicii financiare, dar asta pentru că unii muncesc împotriva vântului potrivnic suflat în zeflemea de abuzatorii răutăciști.
Răutăcisme.
Fără discernământ.
Ca niște copii răzgâiați de grădiniță, care-și fac cioace unii altora până-i pune doamna la colț.

Aceste abuzuri despre care vorbesc, dincolo de faptul că nu produc prejudicii financiare imediate, produc prejudicii pe termen lung. În structura instituției, și în bugetul alocat de stat.
Știi cum e, dacă nu ești în stare să cheltui nici măcar niște bani pe care ți-i ofer moca.... atunci să funcționezi ca un sărac ce ești. Descurcă-te.
Unii nici măcar nu cer. Deși ar fi de unde.
De ce să se complice?
Pe bune, ce atâtea bătăi de cap, pentru un salariu obosit de funcționar?
Plata – mică, munca pe măsură.
Ce proiecte? Bă ejnebun.... păi la 2:00 maxim se rupe ușa, frățică, proiectele să le facă ăia cu salarii babane!
Cam asta este mentalitatea.

Respect mult locul din care am plecat, și nu pot povesti inepții sinistre de care m-am lovit personal, spre a-mi ilustra grăitor afirmațiile.
Pot doar să spun că ajunsesem să dezvolt un tic verbal: "Astea-s desene animate..."

Ok, nu cumva să las impresia că nu există abuzuri la nivel înalt, cu prejudicii financiare.
Toți banii rulați în campaniile politice, datoriile prietenilor care "donează" pentru un crez... ei bine aceste datorii nu rămân la nivel moral, ci se sting prin sistemul de achiziții publice, prietene, nu așa cum crede o majoritate, că vin corupții cu sacii de bani în spinare și bat la ușile cetățenilor cinstiți, spre a-i transforma în oameni răi.

Acest sistem al achizițiilor publice, deși până azi-noapte a fost unul destul de securizat, în sensul că doar cei cu adevărat "bazați" și-au permis să-l eludeze, căci exista la tot pasul pericolul pușcăriei.... totuși, chiar și până azi-noapte a fost spălătoria de bani a elitei.

De-acum.... Dumnezeu cu mila.
De-acum pot face afaceri liniștiți și ăștia micii, că-i liber. Până-n 200.000 nici pușcărie nu mai fac. Iar banul... oricum se face pas cu pas... căci există o coerență și-aici a relațiilor, a intereselor, a muncii în sine.
Puțin câte puțin.

Cadouri am primit până și eu, care ... dincolo de faptul că am lucrat pentru un spital sărac, care nici măcar nu avea de investit cine-știe ce sume, eu nici măcar n-am fost o tipă de gașcă. Eu, ca un șoarece de bibliotecă, mi-am selectat, lună de lună, cele mai ieftine oferte, pentru chestii oricum ieftine.  De n-am făcut la tabele de mi-au ieșit pe nări. De n-am cumpănit și ultimul leuț angajat spre plată.... ca pensionarii la piață, zău.
Și de asta tot m-am trezit cu un cadouaș simbolic trimis prin curier direct în biroul meu. Și n-am făcut nicio favoare nimănui.

De-acum... e liber la relații și cadouașe. Din-alea serioase. Și de lungă durată. La relații mă refer.

Mă bucur că viața mi-a scos în cale pe nepusă-masă oferta unui nou loc de muncă. Fără să-l caut măcar.
Dar îmi plânge inima pentru colegii mei, și-mi plânge inima pentru țărișoara mea de oameni buni și blânzi.

Nu mai suntem nici buni, nici blânzi, iar dacă lucrurile vor rămâne-așa.... nu pot să-mi imaginez suficient prejudiciul.
Moral și economic al unei țări și-așa-ncercate până la refuz.

Privesc pentru prima dată după mult timp știrile, și plâng. Văd revoluția, o văd aievea, n-am uitat-o nicio clipă, și-o văd repetându-se, așa-ncepuse și-atunci: oameni sătui de abuzuri de nedescris, au ieșit în stradă. Și-apoi s-au bruscat cu milițienii. Și-apoi într-o zi a venit tata acasă cu frate-miu-n brațe. Au călcat în fața lor o femeie gravidă, cu tancul.
Apoi ne-am pus cu toții la televizor, unde derulau imagini similare cu cele de-azi-noapte de la București. Mama a-nceput să plângă, și-am întrebat-o de ce plânge, iar ea spunea că de bucurie, dar și de durere.

Așa am plâns eu în seara asta la televizor.

Atunci a durat câteva săptămâni. Oamenii mureau în jurul nostru, zi de zi. Ne adunam mai multe familii din bloc și ne țineau adulții lipiți de podele, înghesuiți într-o cameră ce părea a fi mai sigură. Că se trăgea în blocuri.

Pe facebook nu pot intra acum. Furia (pe care o înțeleg) naște demoni.
Mi-e teamă că nu pot fraterniza cu frații mei de neam.
Neamul românesc.
Un neam de oameni înțelepți, odată.

Doamne-ajută-ne.