duminică, 30 aprilie 2017

Please, bitch. Don't fuckin' bull-shit yourself. Intre traire spirituala si psihopatie.

Exista o linie foarte fina de diferentiere intre detasarea data de intelepciune, de bogatie interioara - si lipsa de empatie a sociopatului. Sociopatia este denumirea blanda\stiintifica a psihopatiei. Sociopat si psihopat inseamna acelasi lucru.

Linia aceasta (a diferentierii) pe cat este de fina, pe atat de drastic diferentiaza. De la cer la pamant. 
Gen raiul si iadul. Personal.

Datorita acestui val de raspandire haotica a unei spiritualitati mai mult sau mai putin inteleasa, din pacate s-a ajuns la o molima a psihopatiei.
De-acum, sociopatul are-n spate teoria numai buna de reinterpretat. El traieste in detasare si iubire de sine, nu e nici egoist nici manipulator nici lipsit de inteligenta emotionala. Unde accentul se pune pe iubirea de sine. Acesta este subiectul preferat al psihopatului, prin insasi natura patologiei.

Daca urmaresti in timp discursul psihopatului, vei vedea ca acesta va avea un centru de interes vadit. Iubirea de sine. Cu cliseul deja obositor "Daca ma iubesc pe mine, iubesc pe toata lumea". Expresie cu o valoare ridicata de adevar, atunci cand prapadita asta de iubire este inteleasa in esenta sa, nu reinterpretata cu EQ-ul (coeficient emotional) psihopatului.

Exista o linie foarte fina de diferentiere, dar asta doar pentru ca exista aceste discursuri comune ca forma. Difera ca fond, dar fondul este demonetizat de mult. Traim o epoca a formei. Totul este teoretizat, expus pe grafic de executare, cantarit in grade de evolutie, expus intr-o aproape induiosatoare liniaritate.

Pe vremuri, muuuuult inainte sa ne nastem noi, astia, "trezitii", spiritualitatea era o scoala a misterelor. Foarte putini erau cei alesi, iar acestia se alegeau prin sita deasa. Nu pe pamflete de discursuri ridicole si obositoare.
Majoritatea informatiilor erau transmise prin viu grai. Nimic scris. 
Dar in acele vremuri spiritualitatea era traita. 
Tocmai pentru a nu fi demonetizata prin reinterpretare, scoala sufletului era practicata doar cu sufletul.

Dupa sute, chiar mii de ani, ni se arata valoarea acelui mod de abordare a spiritualitatii.

Acum, in zilele noastre, avem acces la gandurile, produsele cognitive ale tuturor oamenilor din jurul nostru si de pretutindeni. Prin retelele de socializare.
Exista o comunitate maaaaaare de "treziti", ca e la mare moda acum. E de fita.

Si vezi ce face "spiritualitatea" din ei.

Cel mai tare ma amuza discursul de cliseu al iubirii de sine, iubire care este expusa m e r e u  in antagonie cu iubirea fata de un aproape, dar la final nu rateaza niciodata stereotipul mod de a se absolvi de orice asociere cu egoismul, precizand ca doar daca se iubeste pe sine poate iubi intreaga omenire.
Este deopotriva amuzant si trist. 
In numele acestui pamflet de iubire de sine, am ajuns sa ne pozitionam in opozitie chiar si fata de copiii nostri, care "daca nu sunt in stare sa integreze teoria melcului turtit in zet - atunci sa se duca dracului invartindu-se, ca fiecare e pe barba lui, fratica, iar eu trebuie sa ma iubesc pe mine, ca un evoluat constiincios ce sunt, bai".

Alegi sa te iubesti pe tine in antagonie cu iubirea fata de copilul tau. Pentru ca tu esti un "trezit".
Mhm. Super.
Ca copilul are karma lui, deci tu n-ai responsabilitati.
Dar sa nu dezbatem prea tare karma, ca ne da cu virgula.
Hai sa-i nastem si sa-i aruncam pe campii cu maci. Ca au karma lor, da-i in puii mei de cretini mici si galagiosi, devoratori de energie, timp si bani.
Sau?

Karma asta, bat-o norocul,  ea-i "di vina".

Eu, ca om simplu, neevoluat in parametrii spiritualitatii contemporane, simt ca copilul meu face parte din karma mea, asa cum si eu fac parte din karma sa. Fara sa intru in teorii sofisticate, simplul fapt ca s-a format in mine, din carnea si sangele meu, imi este suficient ca sa inteleg acest simplu fapt: e-o karma la mijloc.
Asa cum am grija de corpul meu (mananc, beau apa, ma spal, am grija sa nu ma lovesc \ otravesc \ ranesc, etc), tot asa am grija si de acest sufletel nou-venit, imbracat in propria-mi carne. 
Cred cu tarie ca intra in responsabilitatea mea sa-i dau bazele unei fiintari decente pe acest pamant, asa cum stiu si pot eu. Cred ca-i karma mea. Sa-mi ingrijesc copilul cum pot eu mai bine pana in momentul in care sa poata face asta de unul singur, iar pana atunci - sa-l educ in asa fel incat sa se poata descurca pe acest pamant cu sau fara mine.
Nu cred ca exista ceva mai cert, mai lipsit de lacune in interpretare, decat legatura pe viata si pe eternitate dintre parinte si copilul sau.

Cred ca cineva care isi pozitioneaza interesele personale in opozitie cu interesele propriului copil, oricare ar fi acelea - nu intelege nimic din viata asta, iar pana la spiritualitate are mult, mult, dar foarte mult de trait in impulsurile carnii.

Intrebarea mea este simpla: cine ti l-a educat, prietene, ca parca erai intruchiparea intelepciunii transcedentale?

Ok, are karma lui, te cred, dar tu ce kkt de rol ai in toata povestea asta cu karme si zenuri si feng-shuiuri si alte de-astea sofisticate - ma?

Nu zic sa-i sufli-n cur (scuzati cuvantul "sufli"), nu despre asta vorbim, vorbim despre atitudinea ta de deschidere / opozitie in raport cu el, copilul tau, prietenul tau, colegul tau, vecinul tau, omul cu orice eticheta vrei tu in viata asta.

Sofisticaturile astea de repere spirituale - aur curat in gura traitorului autentic in spirit,  deseu toxic in capul "trezitului" teoretician al zilelor noastre.

E-o linie fina, atat de fina intre discursul traitorului in spirit si discursul psihopatului.

Linia diferentiaza la belsugul emotional al graitoruilui si-al celor care fac parte din viata sa.
Nu, n-am venit pe-acest pamant sa traim in antagonie. Pentru ca nu e-n natura noastra, daca e sa intelegem ca suntem suflete cu viata eterna. In viata eterna suntem parti componente ale aceleiasi tesaturi. O tesatura colorata de unde vibrante. 
Care impotriva cui? Alegi intre ficat si rinichi vreodata? 

Cand spui ca te alegi pe tine in raport opus de interese cu oricine altcineva, nu-i cazul sa precizezi ca asa-i spiritualiceste corect, ca iubirea de sine rules. 

Please, bitch. Don't fuckin' bull-shit yourself.

Cand vorbim de Sine sa nu-l confundam cu Ego. Vezi ca-i diferenta de structura, ca sa zic asa, gen - hai sa teoretizam traitul.

Sinele are legatura cu continuturile intregi ale fiintei, cu instanta de mental colectiv inclusiv, deci cand crezi, sau vrei sa te dai mare cu iubirea ta de sine, vezi ca aici vorbim de-o comunitate, nu de tine-individ separat de restul lumii.
Iar iubirea despre care vorbim in acest context nu are legatura cu forma de afecte, ci are legatura mai degraba cu multa intelegere, cu empatie peste medie. Nu-l iubesti din gura, sau pupandu-l pe frunte in timp ce-i f..ti directia, ca tu esti cel mai important pentru tine, deci sa se bazeze pe Dumnezeu si pe barba lui, ca fiecare cu karma masii, fuck-off.  
Asta exclude si dintr-o logica elementara Sinele. 

Dar asta-i viata cu cuvintele ei. O linie fina le separa. Iar linia nu are legatura cu niciun cuvant scris sau vorbit in lumea asta. Ea are legatura doar cu nevazutul simtit. Iar simteala n-are scoala. N-o-nveti pe definitii. O-nveti pe pielea ta si-atat. Din propriile tale antagonii. Te dai cu capul de pereti o data, de zece ori, de optsutepatrujdoua de ori, pana-ti dai seama ca esti bou asa inchis in autismul tau emotional. 
Ca faci buba, tot tu.

Binele asta din tine se reflecta invariabil in jurul tau.
Dar deocamdata binele tau e-n opozitie cu altii, deci hai sa vorbim mai putin si sa traim mai mult. Pofta vine mancand, ai sa vezi. Desi ma enervezi la culme (nu-s asa evoluata, dupa cum bine vezi), eu cred in tine si stiu ca poti. Doar sa vrei. 
____________________________________________________________________

Vrei?