vineri, 7 aprilie 2017

Zen

"Când i s-a cerut să definească doctrina Zen, Po-chang a răspuns:"Când ți-e foame, mănâncă; dacă ți-e somn, dormi."

Deşi pare simplu şi de bun simț, cum dealtfel pare totul în Zen, este o sarcină dificilă. Regăsirea naturaleții cere un efort îndelungat şi constituie o mare realizare pe plan spiritual.

După cum spune un faimos dicton Zen:Înainte de a începe să practici Zen, munții sunt munți şi râurile sunt râuri; în timp ce studiezi Zen, munții nu mai sunt munți şi râurile nu mai sunt râuri; dar odată ce ai atins iluminarea, munții redevin munți şi râurile redevin râuri.

Fritjof Capra - "Taofizica"

De cateva luni traversez un proces de vindecare, la care am dat un start foarte hotarat, asa, ca si cand mi-am gasit un task de indeplinit, pronto. Cumva "hai, hai, chop-chop, repejor, sa trecem si noi la next level".

Intre timp, procesul m-a invatat ca nu exista niciun next level, si graba strica treaba.

De fapt, nu am nimic de facut, in afara de a-mi vedea de viata, asa cum am facut-o si pana acum. Cum ar veni - pentru a-ti trai viata, este important sa o traiesti. 

Aceasta eticheta "tumora pe creier" m-a impresionat oarecum in prima faza. Nu oarecum, ci de-a binelea, avand in vedere avantul pe care mi-l luasem spre.... "a ma vindeca. Pronto. Chop-chop."

Acum imi vine sa rad. Stiu, par o cretina (ceea ce n-ar fi foarte departe de adevar) care are probleme cu capul (ceea ce este intocmai adevarat).Ca o paranteza, prietenii mei cei mai buni, afland despre diagnostic, au zis ca in sfarsit se confirma si medical ceea ce ei stiau de mult: anume ca am probleme cu capul :))))))

Stii, daca nu as fi facut acele analize, astazi as fi trait la fel de linistita ca anul trecut. Anul trecut, desi cu siguranta deja aveam adenomul pe hipofiza, eu am trait foarte linistita, am scris articole frumoase, m-am bucurat de copilul meu, de drumetii pe dealuri, de carti fantastice, de muzica buna, de prieteni incredibil de minunati, de seri cu vin rosu in pahare de apa, de mici descoperiri personale - despre oameni, despre viata, despre simplitate, despre miracolele quarcilor, care erau odata cele mai mici celule stiute, dar intre timp s-au descoperit altele... si altele....
Acum nu s-a-ntamplat nimic in plus, decat ca am primit o eticheta pentru simptome pe care le aveam demult, si s-a deschis o cale spre rezolvare. 
Nu am nimic de facut, nimic de demonstrat, nimic altfel. Inghit cateva pastile, si imi vad de viata. 
Cum spuneam mai devreme: pentru a-ti trai viata... este important sa o traiesti. 

Nu este nimic de calculat. Este de trait. Daca ti-e foame mananci, daca ti-e somn, dormi. Muntii sunt munti. Raurile sunt rauri.

Poposesc in unele dimineti, in drum spre lucru, pe malul Begai. Beau o cafea, fumez, privesc apa ce curge in patternuri perfect identice, ascult pasarile ce zboara necontenit pe cerul nemarginit, si fosnetul ramurilor inmugurite si-nmiresmate a primavara, a viata. 
Si ma gandesc: de ce oamenii isi doresc sa fie liberi ca pasarile cerului? Care parte a libertatii unei pasari le lipseste lor? Sau care parte a greutatilor lor le lipseste pasarilor?
Ca zboara in vazduh, asa cum noi pasim pe pamant? Care-i diferenta? Si pasarile formeaza societati, exact ca noi. Cu aceleasi libertati si constrangeri. Cu acealeasi bucurii si necazuri. Doar in alte forme. Fondurile sunt egale. Pentru toti. Oameni, pasari, omizi, lei, pomi fructiferi.

Croncaneau agitate niste ciori in miezul linistii mele matinale, mesmerizata fiind de tiparele valurilor. Linii orizontale intersectate cu linii verticale, ca o plasa de pescuit intinsa de-a lungul, ca un destin infailibil pe care apa-l indeplineste indiferent de intensitatea valurilor pe care le naste, le creste, le-ntinde in nemarginire. Si croncaneau.... si nu se mai opreau.... si ma-ntrebam: cat sunt de libere? Sunt libere asa cum idealizez eu libertatea? 

Libertatea mea e tacuta. Libertatea mea e zambitoare si emana pace. 
Eu, eu sunt zambitoare! Eu, eu sunt cea care emana pace!

E pace in sufletul meu in clipa asta, in care ciorile-si reputeaza teritorii pentru cuiburi, si pomii traiesc durerile facerii, metamorfozei, infloririi, si oameni garboviti, impovarati, traverseaza podul din stanga mea, privind in jos, scuipand, vorbind la telefon, ce-mi pot dori EU mai mult in clipa asta?

De ce ne complicam?
Sa inmagazinam forme, etichete, pentru un fond etern, perfect?

Ajung acasa, dupa 8 ore de munca, si mi se ofileste poezia nemarginirii: ragaie taica-miu, zambind victorios ca i-a iesit perfect barbatesc: s-au cutremurat peretii. Maica-mea pare sa fie zidita-n bucatarie. Cand am plecat - acolo era, cand m-am intors... aceeasi pozitie, pana si tigarea pare sa fie acceasi. N-a facut nimic de mancare, doar sta acolo. Monitorizeaza prezentele si absentele. Imi intorc ochii peste cap si-mi bag picioarele-n ea libertate. Mi-e sila.
Mi-e sila de ce anume? Care parte a cuvantului "libertate" n-o-nteleg? Cat retard sa conduca un om care la primele ore ale diminetii performa de geniu? Ce-mi lipseste? Nimic. 
N i m i c   nu-mi lipsesteeeeee, tucu-ti mintea ta, femeie nebuna. N-am nici grija zilei de maine, n-am grija copilului, ca-i sanatos, destept, frumos, cuminte (pe bune, e toate astea la un loc, nu's ce-oi fi facut sa merit), n-am grija jobului, n-am grija iubitului, n-am nicio grija. Sunt libera. Sunt cea mai libera fiinta din lume. Ce-i cu sila asta? Sila de ce anume, femeieeeeee, ca esti rasfatata de viata? Ca esti bine-sanatoasa, frumoasa, desteapta suficient cat sa nu mori de plictiseala neuronala? Ca poti sa te plimbi pe picioarele tale unde vrea capul tau ala sofisticat? Ca poti sa faci cu manutele tale tot ce visezi ca vrei, in mintea ta aia ratacitoare? Profunda naibii, care esti.
O iau pe Maya-n brate, si-mi simt tot corpul inundat de caldura. E o senzatie atat de coplesitoare, ca pare sa dureze o vesnicie. Si-mi zic ca dac-ar fi sa mor in clipa asta, eu trec dincolo cu bogatii de neimaginat. Atat de multa iubire am putut sa traiesc. Si-atat de multa pace am invatat sa fiu.
Mi-e bine. Mi-e foarte bine. Mi-e atat de bine incat am uitat complet ce anume a putut fi rau vreodata.

Mintea mea a capatat o liniste aproape ciudata. Uneori nu gandesc niciun gand. Stiu, pare imposibil, dar este cat se poate de real. Uneori ma distrez enorm, observandu-mi tiparele care se cer reiterate. E un mecanism acolo, care cere ganduri. Si trec pe langa o femeie care ma-ncurca, o depasesc greu. Si ma surprind repetand acelasi gand. Doua cuvinte. Unul. "Incurca-lume". Il tot repet. Si-apoi rad. Sunt foarte amuzanta. Suntem cu totii niste mici robotei ganditori, in cautarea unui sens. Iar sensul este atat de simplu, incat este foarte greu de inteles. 

Eu cred asa: Muntii sunt munti si raurile sunt rauri. Cand ti-e foame mananci, daca ti-e somn, dormi. Iar viata... pentru a-ti trai viata, este important sa o traiesti. 
Nu cred c-as mai putea scrie vreodata ceva mai plin de sens.
________________________________________________________________