duminică, 28 mai 2017

Discursul din spatele discursului

O scurtă discuție în contradictoriu (productivă contrazicere) cu colegele mele - mi-a readus în atenție o chestie prețioasă de împărtășit: accea că nu întotdeauna ceea ce declară un om este ceea ce simte sau crede. Lucru care, odată înțeles și acceptat ca atare, ușurează radical ființarea. 
Discuția a fost cam așa: Una povestea că a fost impresionată de dialogul cu o tipă care face parte din campanii de susținere a femeilor afectate de cancer la sân (dacă ești atent la discursul meu, nu am prezentat campania drept ”luptă împotriva cancerului”, ci ca ”susținere a celor care trăiesc această experiență”. Și vei vedea pe parcurs ce însemnătate are)
Și povestea colega mea că tipa asta a făcut un studiu de-a lungul timpului, și a constatat că  un procent covârșitor dintre cele cu care a stat de vorbă, au mărturisit că de-a lungul vieții au fost nemulțumite de sânii lor, ba chiar și-au urât trupurile.
Eu o aprob, și-i susțin concluzia, povestind că din toată maculatura cercetărilor de până acum, rezultă că foarte mulți oameni sunt nemulțumiți de trupurile lor. Mai mulți decât cei care se plac așa cum sunt.
Cealaltă colegă zice că ea nu crede asta, pentru că ea are foarte multe prietene care sunt chiar foarte încântate de trupurile lor.
Eu o întreb câte mai exact, ea zice că multe în orice caz, eu insist să-mi dea un număr, spunând că dacă cunoaște foarte multe, este posibil să fie norocoasa care le cunoaște fix pe toate la un loc care-și iubesc trupurile, ea-mi spune că sunt minim două în cercul ei de prieteni, eu cântăresc cu măsura mea - că două nu sunt multe, ea, cu măsura ei - zice că sunt multe într-un simplu cerc de prieteni, eu o întreb cum anume sunt cele două atât de încântate de trupurile lor, de unde rezultă asta, ea-mi exemplifică printr-un episod în care una îi spune altei prietene că i-ar împrumuta nu-știu-ce pantaloni, dar sigur îi sunt mici, și asta în condițiile în care cealaltă este, de fapt, mai slabă.
Eu din acest episod nu aș putea concluziona că fata cu pricina este încântată de corpul ei, nici realistă cu privire la aspectul ei, nici măcar mulțumită de ea, fizic.
Această neconcordanță între ceea ce afirmă și ceea ce este vizibil cu ochiul liber - strigă din toate părțile că ea este oricum, dar nu încântată de sine.
Niciun om mulțumit de sine - nu va simți vreodată nevoia să pară altfel decât este, dar mai ales - nu va simți niciodată nevoia să se compare cu alții.
Nici fizic, nici în alte feluri.
Cineva care simte să se compare cu altcineva, în orice fel - cu siguranță are un complex în acea privință.

Până la finalul povestirii, vom ajunge împreună la concluzia că nu este potrivit să judecăm oamenii după aparențe. Și, de fapt, nu este potrivit să judecăm pe nimeni, în nicio circumstanță.

Dar, cum această prețioasă concluzie a devenit deja un clișeu aruncat pe toate zidurile de socializare, vreau să disecăm puțin concluzia, parcurgând tot exercițiul, așa încât până la final să nu mai pară așa, un fel de a unșpea poruncă din biblie - pe care, vrei-nu-vrei - trebuie să o respecți pentru a fi un bun creștin.

Ca o paranteză, eu cred că s-a ajuns la acest val de ironizare și pamfletizare a dogmelor religioase tocmai pentru că lumea nu mai are timp și chef să studieze, decât pe repede-nainte, iar popularele ”porunci”  sau dogme - par enorm de restrictive, așa, fără explicațiile și exemplificările din subsol. Plus că, odată cu acest curent de ”libertate absolută”(ori ”libertate în absolut”? Mă rog), de ”ieșire din turmă”, de ”iubiri important de necondiționate”, iubiri care nu s-au mai văzut pân-acum, clar, omul trăiește un fel de miraj al descătușării, ceva asemănător trăirii unui pușcăriaș ieșit în libertate, cu atacuri de panică bazate pe claustrofobie. Nu există niciun fel de ”trebuie” care să nu irite. Doar că acest ”trebuie” este interpretat cu mentalul gata-setat pe auto-victimizare. Un mental setat din narațiile unor oameni supărați pe viață, care doresc (și reușesc, iată) să reinventeze spiritualitatea, ”călcând pe cadavre”.
În fine. Concluzie personală.

Revin la drumul către o frumoasă concluzie.

Toată viața asta este o lungă panoramă a interpretărilor personale. Unele pertinente, altele mai puțin pertinente. În funcție de dioptriile lentilelor prin care privim. Sau de cât de curate sunt. Este legendar pentru mine un dialog între mama și tata. Mama zice că crede că are ceva grav, că vede în ceață, iar tata îi zice că chiar are ceva grav - la ochelari, că-s plini de grăsime, normal că vede-n ceață. 

O perioadă am fost extrem de pasionată să înțeleg omul. Am studiat mult să înțeleg discursul din spatele discursului. Aveam capacitatea asta cumva nativ, dar ca orice sceptic veritabil, am dorit să-mi validez autenticitatea percepțiilor ”extrasenzoriale”. Am studiat limbajul corpului (NGP), al microexpresiilor, NLP, am studiat discursuri peste discursuri, și, cu fiecare parte de studiu câștigată, stăpânită, am ajuns la concluzia că percepțiile mele intuitive nu sunt nimic extraordinar, ci sunt informații captate corect fix din aceste micro-expresii ale omului, din posturile sale, din lucrurile pe care le spune în felul și contextul în care le spune, din lucrurile pe care NU le spune într-un anumit context.

Evident, nu toată lumea are timp, chef sau resurse să studieze toate aceste chițibușării .
Dar unele repere de bun-simț sunt numai-bune de știut.

Iată câteva.

Te-ai gândit vreodată că un om care se laudă - nu este neapărat plin de sine, ci mai degrabă destul de gol, el dorind să umple acest gol, bravând în așa fel încât să primească o oarecare validare din exterior?
Da, te poate enerva, dar numai în condițiile în care simți nevoia să te compari cu el, să te raportezi în vreun fel la el, caz în care - tu personal ai un complex. Pe care ar fi minunat să ți-l conștientizezi și să ți-l rezolvi.

Te-ai gândit vreodată că un om care critică foarte mult - este un om care a crescut primind o educație bazată pe critică și pedeapsă pentru ”neperformanță” în pretențiile tutorilor săi, cei mai iubiți dintre pământeni? Îți poți imagina ce poate fi în suflețelul unui omuleț condamnat la perfecțiune, osândit la neiubire pentru fiecare ”greșeală” săvârșită cu naivitatea frăgezimii unei mințișoare în formare?
Da, poți fi victimă, sau poți privi cu detașare. Depinde cum te raportezi personal la această tipologie. Nu te poate afecta decât dacă, la rândul tău, ai avut parte de această rană, tot în copilărie. Te simți certat, în continuare. Te teleportezi în timp, în trăirea copilului rănit de acuzele părinților, convins că a pierdut iubirea de care are atâta nevoie.

Te-ai gândit vreodată că un om care afișează ostentativ indiferență - nu este aproape niciodată indiferent, ci mai degrabă este atât de implicat emoțional încât se protejează, așa cum știe și poate, de dezamăgiri? 
Mă refer la indiferența afișată ostentativ, nepotrivită contextului. Simt nevoia să fac această precizare, pentru a nu induce în eroare. 
Putem fi indiferenți unor oameni care nu au nicio treabă cu viața noastră. E dreptul lor să fie interesați doar de ceea ce li se potrivește, sau rezonează cu ei. Iar noi, niciunul dintre noi - nu avem dreptul să impunem interesul cuiva. Vezi? Sună ca o poruncă, dar nu e. E doar o chestie de bun-simț elementar pentru propria igienă psihică, până la urmă. 
Dezvoltarea personală nu este doar despre propriile drepturi și merite, e și despre drepturile aproapelui. E și despre respectul față de altă ființă umană. E și despre auto-cenzurare atunci când pretențiile tale față de o lume care nu s-a născut pentru a te adula pe tine - încalcă niște limite ale bunului-simț, sau ale bunei coabitări pe același pământ.
Această indiferență te poate afecta emoțional, sau nu. Depinde tot de tine. În cazul în care te simți afectat, te raportezi la această atitudine (sau non-atitudine) din postura victimei. Nu, sigur că nu dorești asta. Doar că ți-a rămas în suflet, de-atunci, de când erai mic, aveai nevoie de atenția părinților tăi, iar aceștia erau pasiv-agresivi. Cu tine, și unul cu celălalt. Universul tău mic a fost dărâmat, poate, de milioane de ori într-o singură viață. Poate ar fi momentul să-l stabilizezi. Că poate fi și altfel.

Te-ai gândit vreodată că un om care te acaparează ostentativ cu atenția sa, ridicându-te pe un piedestal ca pare să fi fost clădit peste noapte - de fapt este un om cu foarte puțină inteligență emoțională, și care, odată câștigat cu devoțiunea ta bazată pe atașamentul față de aceste atenții ”de poveste” - se va transforma într-un abuzator?
Cu siguranță este greu să te gândești la asta, mai ales dacă ești deja prins(ă) într-un astfel de joc al seducției.
Vreau să fiu sigură că m-am exprimat corect. Nu mă refer la declarațiile și atitudinile ce vin natural într-o relație romantică, sau una de prietenie, sau de orice fel. Nu mă refer doar la relațiile romantice, ci la relații și relaționări în general, de orice natură. Și există o naturalețe pe care o simți, chiar dacă nu ești vreun doctorand în psihologie comportamentală. Noi toți deținem în noi acest radar al normalității, sau al naturalului, dacă vrei.
Este minunat să primești iubire, să fii respectat și prețuit, să fii răsfățat și protejat. Nu e nimic greșit sau anormal în asta.
Dar atunci când toate astea apar brusc, ostentativ, exagerat, acaparator - poți să-ți pui liniștit un semn de întrebare.
De regulă, această atitudine nu dreanjează, cu atât mai puțin sperie. Pentru că oamenii au nevoie de iubire în viața lor. De multă iubire. Și de povești cu zâne și prinți. Și sunt dispuși să se mintă pentru asta.
Dacă te regăsești într-o asemenea ipostază, poți liniștit să te-ntrebi câtă încredere ai de fapt în tine. De ce ai nevoie de dovezi exagerate de afecțiune și validare. Câte minciuni îți spui, pentru a reuși să te placi? Cum te-au iubit părinții tăi? Să știi că abuzul emoțional lasă cicatrici greu de vindecat. Dar nu imposibil. Totul este posibil. Important este să privești drept în față fix ce te-a rănit atât de tare încât să ai nevoie de minciuni pentru a putea supraviețui. Doar primul contact vizual doare. Apoi toate vin natural. 
PS: Dacă te regăsești în această poveste până la final, adică cu tot cu switchul de atitudine, transformându-te din icoană în ultima cârpă, cu care abuzatorul tău nu se jenează să frece orice podea - nu cumva să crezi că se va schimba la loc vreodată. Nu te va mai idolatriza niciodată. A fost doar un joc al seducției. Ai fost subjugat(ă) - pa. Te va secătui de tot ce-i omenesc în tine, apoi vei fi aruncat(ă) la gunoi. Nu miza pe nimic omenesc. Nu are inteligență emoțională. E vorba de patologie. Omul cu un astfel de comportament suferă de o tulburare de personalitate, numită psihopatie (sau tulburare de tip antisocial) - pentru care nu există leac de vindecare.
Este un om bolnav, pe care nici tu, nici nimeni din lumea asta nu îl poate vindeca - în sensul în care dorești tu. Nu există cu ce. Așa cum, oricât ai iubi o persoană cu retard - nu-i vei ridica niciodată coeficientul de inteligență.

Te-ai gândit vreodată că felul în care își povestește un om poveștile - trădează felul în care acel om își înțelege și își trăiește viața? Trădează tiparele sale comportamentale, motorul întregii sale ființe.
Spre exemplu, cineva care spune că „luptă cu o boală”, sau ”luptă pentru o cauză bună” - dezvăluie despre sine că simte viața ca o luptă, o luptă împotriva lui ”nu se poate”, pentru că simte piedici, ostilități în mediul înconjurător, pentru că așa a fost învățat în copilărie că funcționează lucrurile: greu de obținut. 
Cu siguranță părinții săi l-au învățat că ”nu se poate”. Există oameni care au un ”nu se poate” de rezervă pentru orice în lumea asta. De la a-ți lega șireturile singur când ești mic, până la admiterea la acel liceu de fițe, la care, cu siguranță se înscriu doar copiii de vedete, potente financiar, cu pile și relații. Acesta este un om greu de scos din zona de confort, aproape ca o călătorie în lumea de dincolo. Pentru că ”nu se poate” e un stigmat ce-i limitează drastic puterea personală. Și-atunci, totul este o luptă. Chiar și scopurile nobile sunt transformate-n lupte.
Spre exemplu boala. În fapt, nu lupți cu ea. E-o absurditate. O vindeci sau nu o vindeci. Nu lupți. E absurd să lupți împotriva propriului corp. Câtă antagonie să existe în trăirea unui om? Vrei să te faci bine, să te vindeci, nu să te lupți cu propriul tău organism, care, la un moment dat a devenit vulnerabil, și a dat semnale că are nevoie de iubire și grijă, pentru a fi bine. Tu când ești trist - se luptă cineva cu tine? Te-ar ajuta o luptă? Ce te-ar scoate din tristețe: o ceartă, sau o vorbă bună, plină de blândețe și înțelegere?

Te-ai gândit vreodată că un om care vorbește puțin - nu este neapărat posac sau timid, ci mai degrabă poate fi un om cu o trăire interioară de calitate, care nu se pierde în superficialități neapărat? Te-ai gândit vreodată că poate tu ești cel care vorbește foarte mult, nelăsând loc de intervenție din partea interlocutorilor tăi?
Te-ai întrebat vreodată de ce te neliniștește liniștea, sau tăcerea?
O fi posibil să fie pentru că ai foarte multe conflicte interioare, și o teamă palpabilă de singurătate? Să știi că teama de singurătate este simțită doar atunci când propria ta persoană nu-i suficientă. Această insuficiență reprezintă imaginea pe care ți-ai imprimat-o despre tine atunci când erai doar un copil, și căutai cu lupa atenția părinților tăi, care, probabil erau foarte ocupați. Probabil în copilărie făceai multe boacăne pentru a le capta interesul. Probabil că acum povestești despre toate acele boacăne, cu un fel de mândrie și auto-amuzament. Știi de ce faci asta? Pentru că ți-a rămas întipărit în memorie că acesta este un mod foarte potrivit de a câștiga atenție (deci o sursă de stare de bine, endorfine). Tu traduci atenția într-o dovadă de iubire. Pentru că singurele dăți în care te-ai simțit iubit au fost atunci când părinții tăi ți-au dat atenție. Fiind rare, în mare parte provocate, eu înțeleg de ce acum tu vorbești atât de mult, mai ales despre tine. Nu rămâne decât să înțelegi și tu că tăcerea, sau liniștea, sau discreția - nu sunt neapărat dovezi de neiubire.

Te-ai gândit vreodată că felul în care te impactează comportamentul semenilor tăi are legătură mai mult cu tine decât cu ei?
Mai ții minte povestea cu maica-mea și ochelarii ei?
Te-ai gândit vreodată că tot, dar absolut tot ce reușește să te scoată din pepeni - are legătură cu faptul că te raportezi subiectiv la persoana sau evenimentul respectiv?

Eu nu te îndemn să te regăsești în tabloul pe care tu însuți îl detești. Pentru că a devenit o stereotipie a amatorilor de dezvoltare personală. Și că, pentru a ajunge să te identifici cu agresorul tău - este nevoie de o călătorie lungă și întortocheată a introspecției. Pentru că nu se ard etape, oricât ai fi tu de isteț. Nu-i vorba de istețime aici. E vorba de un proces. Unul foarte intim, și extrem de minuțios.
Dar te îndemn la dialog interior de fiecare dată când te simți călcat pe bătături de vreun seamăn, sau de vreo întâmplare. Să știi că vorbitul ăsta cu tine e foarte util. Atâta vreme cât este onest. Poți descoperi chestii senzaționale. Despre tine, despre alții, despre viață.

Pot să-ți spun cu mâna pe inimă asta: cu cât ești mai vorbit cu tine, cu atât ești mai împăcat. 
Cu cât ești mai împăcat cu tine, cu atât ești mai împăcat cu restul lumii.
Cu cât ești mai împăcat față de restul lumii, cu atât ești mai greu de enervat / revoltat / impulsionat să critici sau să judeci.
Cu cât ești mai relaxat în aceste privințe, cu atât mai relaxați îți vor apărea oamenii în jurul tău.

Pentru că nu există ecou fără impact. Dacă acțiunile cuiva au un ecou în propria ta trăire - cu siguranță au impactat ceva din tine.

N-ai ajuns și tu la această concluzie-clișeu - că nu-i potrivit să judeci?
Nu-i așa că - trecut prin toate aceste exemple aleatorii cu valoare de exercițiu mental și chiar emoțional - concluzia nu mai pare atât de posacă? 
Nu-i așa că nu mai pare o restricție, ci mai de grabă o invitație la auto-cunoaștere?

Nu uita: fiecare om din lumea asta are un discurs în spatele discursului. Chiar și tu.