duminică, 21 mai 2017

Love stories

Crescută de o mamă borderline, toate poveștile mele din adolescență au fost intense, așa, ca niște scenarii de film. 
În special cele de dragoste. 
Fiind tot ceea ce văzusem vreodată, acest comportament de graniță mă atrăgea definitiv. 
Evident, nu eram conștientă de această stare de fapt, din simplul motiv că în mentalul meu tânăr nu exista altă realitate decât asta: cea oferită de părinții mei.
Aveam conștiința faptului că mama e nocivă, atât pentru cei din jurul ei cât și pentru ea însăși, mă formam cumva împotriva vântului, încercând mereu să NU fiu ca ea, dar oamenii pe care-i atrăgeam în viața mea - erau tot ”mama”. Subliminal, tiparele erau formate în acest fel.
Dacă mă gândeam vreodată la iubitul ideal, acela care-mi va cuceri inima mironosiță și mă va duce la altar în rochie albă de prințesă pentru a pecetlui o iubire menită să dăinuiască eternități, acela era neapărat un super-erou, care pentru mâna mea străbătea pe calul lui alb, pur-sânge - nu doar mări și țări, el străbătea munți stâncoși, deșerturi arzătoare, dărâma cetăți impenetrabile, biruia triunghiul bermudelor, se lupta cu șapte balauri odată și șaptezecișișapte de scorpii, umilea zmei fioroși, îmblânzea animale sălbatice, care-i formau alai în drumul lui eroic spre inima mea, și, când în sfârșit ajungea la mine - era dichisit, parfumat, cu pletele rebele-n vântul ce adia măgulitor, asemeni mângâierii duioase de îngeri fascinați de această iubire supra-omenească.
Aceasta fiind o descriere sumară.
Ca atare, toate poveștile mele de îndrăgosteală, și nu numai, din vremea adolescenței, erau așa, picante.
La propriu, s-au dat lupte crâncene prin spatele blocului, toată copilăria mea zbuciumată. Pe-atunci era și-o modă asta. Erau trupe de zone, și se luptau între ei uneori și fără motive, doar pentru supremație. 
Bine-nțeles, apărătorii onoarei mele prețioase - câștigau mereu. Tot bine-nțeles, niciodată nu era vorba de onoare în sine, ci de mutre de fandosită hrănite de aere de eroi posesivi, care-și marcau teritorii cu pumni, picioare, săbii și pistoale.
Aveam trupa de la bloc, trupa de la blocul lui vară-mea, trupa de la blocul bunicii.
Eu eram cea mai mică dintre ei, în toate trupele. Practic, nici nu prea aveam ce să caut printre ei, toți fiind cu cel puțin 5 ani mai mari decât mine. Dar eu exercitam un fel de fascinație asupra lor, iar mie, cei de vârsta mea îmi păreau infantili și absolut lipsiți de interes. Călită de scandalurile de-acasă, refugiată mereu în cărți din ce în ce mai grele, mereu am fost un copil bătrân. Eram foarte matură chiar și pentru vârsta prietenilor mei, cinci generații peste mine. Nebunii, lupte de stradă, chefuri la bloc, dar când era de-un bai pe suflet - eu eram pansament pe rană pentru fiecare. Înțelegeam mult, pentru că trăiam greu.

Revenind la iubiri ca-n povești.  Băi, ca-n povești erau și admiratorii mei, care erau nevoiți, bieții, să treacă prin apă și prin foc, în jurul meu fiind mereu zid uman de bătăuși încruntați, numărând greșeli, pregătiți să-mi apere neprețuita castitate.
Până-ntr-acolo ajunsesem, că nici măcar cel care - în sfârșit mă cucerise, împotriva vântului potrivnic, nu era dispus să mă scape de această aură de castitate, explicându-mi că vom avea o relație platonică până la 18 ani (bad karma)

Asta atrăgeam eu: comportamente de graniță. Super-eroi, într-o veșnică luptă lumină-întuneric.

Fiind binecuvântată cu descoperirea introspecției, în timp, am reușit să depășesc veșnicele antagonii din poveștile personale atât de pasionale odinioară.
Te-ntrebi, poate, unde-i antagonia, și  ce-i rău în pasiune.
Nu-i nimic rău în nimic. Însă poveștile mele mă consumau enorm. Era mereu antagonia bine-rău, frumos-urât, corect-greșit, permis-interzis. Un cerc vicios iubire-ură, în care mă-nvârteam, și mă-nvârteam, și mă-nvârteam, fără să ating limanul păcii.
Aveam de toate. Dar pacea era doar utopie.  Nu doar în mine, în trăirea mea, ci mai ales în viața celor ce mă iubeau. Stârneam pasiuni nebune, mă trezeam mereu prinsă în povești dramatice, cu inimi frânte, lacrimi, rezoluții de viață și de moarte, urmăriri ca-n filme, serenade la balcon, răpiri (din serai), etc.... etc..... Să ies dintr-o poveste, pe care de altfel singură o imaginasem (știi tu, prințul pe calul pur-sânge.... triunghiul bermudelor, balaurii și scorpiile - toate 77) era mereu iadul pe pământ. Mereu sfârșeam prin a mă simți vinovată c-am mai stricat un prinț. Iar pacea mea în doi .... 

Azi, viziunea mea asupra relațiilor de iubire romantică dintre doi oameni - este una total diferită de cea din copilărie, aceea cu prințul - erou, mereu în lupte drepte cu zmei, balauri, scorpii și alte orătănii-arhetip ale greutăților vieții.
Pentru că n-o mai am pe mama imprimată-n cortex cu veșnicul ei ”nu se poate”, eterna oscilație te iubesc-te urăsc, nesfârșita opoziție inimă-minte, și alte siropoșenii devoratoare de energie.
Adică mama e-n continuare aici, e neschimbată. Dar eu m-am eliberat de povara tiparelor ei. Cum ar veni, am descoperit America la un moment dat, și mi-am dat seama că pământul e mult mai mare decât știam, dar mai ales că e rotund.
Mi-am dezvoltat un weltanschauung al meu (termen Jungian care descrie o individuare, o integrare în sine a unei viziuni stabile și penetrante asupra vieții, a sensului profund în propria existență, ca parte dintr-un întreg cuprinzător și inteligibil).
Am ieșit din cercul vicios ce mă-ncorseta  în aceeași poveste reiterată cu fiecare mugur de-ndrăgosteală ce promitea fericire eternă, și aducea drame pasionale cu iz de telenovele thriller. 

Sunt liberă.
Și văd iubirea, o simt în pace. E pace în iubirea mea. Cantitatea de Eu conținută-n discursul meu interior e tot mai rară. Și-atunci nevoile în raport cu o altă persoană scad. 

Întotdeauna în procesul consolidării Eului - este nevoie de multă validare din exterior. De aici și dramele pasionale. Veșnica dilemă ”mă iubește - nu mă iubește”, și lupta crâncenă dintre un bărbat și o femeie pentru supremația propriului Eu în inima, viața, timpul, gândurile, nimicurile celuilalt.

A nu se înțelege cumva că am descoperit rețeta perfecțiunii și-am dat o gaură nouă-n macaroana vieții.
Nu am o viață perfectă pe șablon, nu-mi doresc una.
Și de fapt nu este vorba despre mine în această povestire. 

Este vorba despre tipare comportamentale și impactul lor în viața omului.

Mulți pasionați ai dezvoltării personale contemporane își imaginează tiparele astea ceva așa,  un fel de a te comporta dintr-o anumită inerție, un fel pe care dintr-o dată ”te trezești” și-l schimbi făcând afirmații pozitive de trei ori pe zi, undeva din opt în opt ore, la nevoie mărind doza  - din șase-n șase.
Ceea ce n-ar fi greșit dacă n-ar fi incomplet.

Te naști aproape gol de informație. Cumulezi ceva intrauterin, și creierul tău continuă să absoarbă asemenea unui burete - în prima copilărie.
Nu înveți ce te învață mama și tata, sau figurile marcante din viețișoara ta fragedă. Ci transformi în realitate ceea ce sunt mama și tata, ori figurile marcante din frageda ta viețișoară. Nu doar că tinzi să copiezi ceea ce sunt ei, dar rutele tale neuronale se engramează pe tiparul dat. Vei vedea și vei trăi viața în șabloanele create inițial. Vei atrage în viața ta aceleași șabloane printr-un concurs de vibrații dacă vrei.  Nu înseamnă că viața ta îți va oferi doar în limita unor șabloane obosite, ci înseamnă că din zeci de variante posibile - tu te vei simți atras de ceea ce îți este deja familiar. Nu este o alegere conștientă. Totul se petrece subliminal, acolo ”se fac jocurile”.
Așa cum eu eram atrasă de întâmplări borderline - fiind crescută de o mamă borderline, în ciuda faptului că-i conștientizam lacunele și încercam să-mi formez tipare comportamentale cu totul și cu totul diferite. Eu mă comportam diferit, dar oamenii de care mă simțeam atrasă veneau tot din povestea mamei. Chiar dacă în forme diferite. Întâmplările mele erau un șir de evenimente de graniță. Așa, ca mama. Și ca tata, de altfel.

Povești povestite-n cortex. Astea-s iubirile pe care la iubești. În cea mai mare parte un joc win-win / loose-loose al nevoilor.
”Am nevoie de tine”.
Am auzit asta de mii de ori în viața mea, și aproape de fiecare dată m-a flatat.
Până-ntr-o zi.....
 
.....  După ani de introspecții - psihanaliză, călătorii șamanice în ”lumile de jos” și cele ”de sus” (pentru cunoscători, aceste ”lumi” reprezintă instanțele psihicului), iată, prințul meu a scăpat de lupte crâncene cu zmei și trasee ostile peste mări, țări, munți, deșerturi. 
E pace-n paradis.