sâmbătă, 20 mai 2017

Un vis

Deschid ochii îngrijorată și un doctor cu mască chirurgicală pe toată fața este aplecat deasupra mea. Undeva în dreapta lui trebăluiește printre instrumente o asistentă. Îmi dau seama că sunt cumva imobilizată pe o masă de operație, și că lumina reflectoarelor de deasupra mă incomodează, nu reușesc să disting foarte clar trăsăturile celor doi.  Mă întreb îngrijorată cum am ajuns acolo, că tot ce reușesc să-mi aduc aminte este că am adormit liniștită, în patul meu, lângă Măiuca mea. Ne-am drăgălit, și-am adormit, îmi aduc perfect aminte că am adormit îmbrățișate. Oare am leșinat în pat, cu ea în brațe?
Cum și-or fi dat seama că sunt leșinată? Sau poate dimineață nu m-am mai trezit și au chemat salvarea? Cum Dumnezeu am ajuns pe acea masă de operație? Cât de grav e? Ce știe Maya? M-o fi vazut inertă, luată pe targă? O fi speriată? Am un milion de întrebări în cap. Capul ... vreau să-l ridic dar pare să fie imobilizat cu propte de plumb, și încerc să rostesc cuvinte inteligibile, dar simt că nu dețin această super-putere.

- Trebuie să te liniștești, totul este în regulă.

Sunt cuvintele doctorului fără chip, dar ele se imprimă undeva direct în mine, par să nu fie rostite de-a dreptul. Instant înțeleg că El este Isus, iar asistenta este Măicuța Lui. Mă minunez, că nu au fețele cu care sunt familiară, dar apoi îmi dau seama că, de fapt, nu le văd fețele, pentru că poartă măștile chirurgicale. Imediat îmi dau seama de ridicolul situației, și-nțeleg că starea de fapt nu-i prea roză pentru mine. Isus nu-i chirurg, Maria nu-i asistentă, iar eu nu sunt coerentă. 
Ori visez, ori sunt moartă.
Sau halucinez, caz în care ar fi ideal să fiu dusă de-adevăratelea la un spital. Dar eu par să fiu prinsă în halucinația mea, și nu reușesc să văd nimic din ceea ce ar trebui să fie realitate. Oare este cineva lângă mine în realitate? Oare s-au prins că-s razna? Oare vorbesc ceva? Că în halucinația asta nu reușesc să zic nimic... Câtă liniște.... Și câtă conștiință de sine în halucinație, cum e posibil?

- Relexează-te, nu halucinezi, ești pur și simplu pe altă frecvență, și este important să adormi ca să te pot opera.

Din nou îmi vorbește doctorul direct în mine.

- Doctore, nu-i în regulă, eu din câte știu deja dorm, iar pe tine te cred Isus, și pe doamna asistentă o cred Maria, sincer, nu-i ok. 

Râde. Râd amândoi. Nu-i aud, nu-i văd, dar le simt râsul direct în mine. Râd și eu deși nu știu exact de ce. De fapt, situația nu-i deloc amuzanta.

- Ba da, este amuzantă - îmi răspunde doctorul la gândul care trebuia să fie doar al meu.

E clar. Sunt razna - îmi zic - ori nu-mi dau seama că verbalizez, ori halucinația e sută la sută instalată și se manifestă ca atare, adică fără coerență.

- E amuzant cât încerci să fii rațională și ancorată în tiparele tale. Fii liniștită, nu ai înnebunit, nu halucinezi, și da, corpul tău este în pat, doarme. Și aici trebuie să adormi, ca să te putem opera. Nu e nimic complicat, vei fi bine. Doar relaxează-te și lasă-ne să ne facem treaba. Dimineață vei fi ca nouă.

- Staaaaaaaaai puțin, că trebuie să înțeleg și eu, ce operație, ce înseamnă ”ca nouă”, cine sunteți oameni buni???? De ce cred că ești Isus Christos îmbrăcat în doctor?

- Nu sunt Eu doctorul sufletelor?

Și somn.

M-am trezit dimineață ca în orice altă dimineață din viața mea. Nu m-am simțit nici mai bine, nici mai rău, nici mai specială, nici mai banală. 
Maya lângă mine, eu întreagă, nepansată, neschimbată. A fost un vis. Nu m-a operat nimeni, nu am lipsit din patul meu, m-am trezit fix cum m-am culcat.
A fost doar un vis.
Mă ridic repede și mă privesc în oglindă. Sunt la fel ca ieri. Chiar a fost un vis. Mă lungesc lângă Maya și o deranjez din somn cu pupici zgomotoși. Îmi răspunde imediat, mă pupă și mă mângâie. o chem cu mine în bucătărie să facem cafeaua pentru mine și micul dejun pentru ea.  Acu-i acu. Să vedem dacă există restul familiei, sau doar halucinez. Ieșim vesele din cameră, Maya are limbariță, ca-n fiecare dimineață, o salută pe bunică-sa, bunică-sa o salută doar pe ea, îi spune vorbe de alint, mă-ngrijorez. Pe mine nu mă vede? Adică încă visez? Mai rău, sunt moartă?....

- Chiar nu mă vezi?? Zic aproape strigat direct în fața maică-mii, cu capul aproape lipit de-al ei.

Face o grimasă de speriată, de parc-ar fi văzut o fantomă, clar. Clar, sunt fantomă. Doamneeeeeeeee, cum să fiu strigoi? 

- Te-ai trezit cu fața la cearșaf?? Ce trebuia, să-ți întind covor roșu, sau ce vrei de la mine??

Râd ca o nebună și-ncep să țopăi cu Maya într-un dans stupid de-a lungul holului. A fost un viiiiiis, aaaaa fost uuuuun viiiissss..... taaannnnaaaaannnnaaaaaannnanaaaaa!

A fost un vis.
Poate nu ca oricare alt vis, sau poate că da.
Mi-a fost aproape rușine să cred că a fost unul dintre acele vise. Știam că sunt bolnavă de vreo lună maxim, și, ca să fiu sinceră, nu am cerut nimic în rugăciunile mele. De fapt, nu m-am rugat. Am avut câteva monoloage în meditațiile mele, dar niciodată pe tema sănătății mele fizice. 

Apoi, nu m-am simțit brusc mai bine, nici mai rău, nici mai altfel în niciun fel.

Au trecut câteva luni de-atunci, iar eu nu pleznesc de sănătate, dar se întâmplă ceva ciudat cu mine. Au dispărut din simptomele care indicau lipsa unei ameliorări. În ciuda faptului că, printr-un concurs de întâmplări - eu nu mai iau medicamente de vreo două săptămâni. Mi-am schimbat mobila în casă, și am băgat multe lucruri în saci. Nu mi-am mai găsit medicamentele, și în fiecare zi am plecat la lucru hotărâtă să nu uit să opresc la farmacie să mi le cumpăr, dar în fiecare zi am uitat. Corpul meu nu m-a ajutat cu nimic să-mi amintesc. Presiunea aceea din sâni a dispărut, la fel și lactația care m-a îngrețoșat luni de zile. Duerile de cap s-au rărit. N-au dispărut, dar nici nu mă mai încorsetează în menghina aceea eternă.
Starea asta nu s-a instalat brusc, după vis, ca un miracol. Ci în timp, după luni bune, luni în care nu m-am gândit foarte mult la visul meu, am fost ocupată, foarte ocupată, am muncit mult și la lucru și acasă, chiar mă așteptam să mă decompensez o perioadă, având în vedere că nu m-am mai odihnit de-un secol cel puțin.

Tot din cauza faptului că am fost atât de ocupată, nu am fost încă nici la controlul programat încă din  februarie (sau ianuarie?) pentru luna mai.
Cred că am și un fel de teamă de acel control. Nu știu exact dacă mi-e teamă să aflu că sunt bine, sau mi-e teamă să aflu că nu sunt.

Visul nu l-am povestit nimănui până acum. Am avut o teamă tembelă de a nu fi catalogată drept o disperată patetică. Sau mai degrabă mi-era teamă să nu fie Isus implicat într-o ridiculizare.
Între timp mi-am adus aminte că pot fi considerată oricum, mai puțin o disperată patetică, la cât sictir dețin în mine, și la câtă auto-ironie poate izvorî din acest căpșor angelic.
După care mi-am adus aminte și că nu m-au mișcat demult părerile altora despre mine, sau despre ceva ce personal mă interesează . Chiar și fiind vorba de un subiect atât de drag mie.