duminică, 30 iulie 2017

Doar două minute. Și ceva geometrie.

Cred că v-am mai povestit că tata e ateu. Unul convins și îndârjt oarecum. Adică nu pierde nicio ocazie de a da omului peste bot când, Doamne ferește, vine vorba de așa ceva. 
E fix ca un roboțel programat. La stimulul ”x” - are reacția ”y”. Zic reacția, în sens de reflex condiționat, de-a dreptul. Cum e orice reflex al omului, adică fără discernământ. Stimul - reacție. Stimul - reacție. Stimul - reacție. 
Înainte de a deschide gura, nu se asigură niciodată că-i conectată la creier.
Așa se face că, atunci când sora lui s-a îmbolnăvit de cancer, tata a încercat cu toate puterile lui să o îmbărbăteze, să o determine să ”lupte” pentru viața ei. Și i-a strigat că Dumnezeu nu există.

Ei au fost trei frați. Care s-au stabilit în colțuri diferite de țară. Sinaia, Oradea, Timișoara. Dar au fost uniți, s-au iubit mult. Cel mare dintre ei a murit de tânăr. Pe la treizeci și ceva. Infarct. O moarte bruscă, venită de nicăieri. A fost un om sănătos, activ, și într-o zi a murit. După înmormântarea lui, nu l-am auzit pe tata să vorbească despre fratele lui niciodată. Ca și când s-a șters cu buretele. Mică fiind - nu am putut să înțeleg asta. 
Cu mintea de-acum, văd reprimarea în toată splendoarea sa. 

Mama lor a murit de cancer pulmonar când ei erau foarte tineri. Aveam eu vreun an, deci tata avea vreo 22. Cred că tata a iubit-o enorm. Știu din poveștile mamei că era o femeie ireal de bună și de înțeleaptă. Care și-a iubit copiii așa cum numai în poveștile cu tâlcuri de înțelepciune mai întâlnești. Cred că moartea ei a fost un șoc pentru tata, și că a rămas blocat acolo. Depresia de doliu este mai perfidă decât poate să pară. M-am confruntat relativ recent cu o asemenea trăire, și încă repar la mine. Poate am să povestesc odată.
Când tatăl lui s-a îmbolnăvit, s-a luptat cu evitarea. Nu a putut să stea cu el, dar m-a trimis pe mine acolo. Am stat lângă patul bunicului meu zi și noapte, până și-a dat duhul.  Aveam 12 ani. Atunci am privit moartea în ochi pentru prima dată. A fost o întâlnire interesantă, pentru că bunicul meu îmi dezvăluia ”pe sub mână” fracțiuni din lumea de dincolo. Ba chiar m-a avertizat cu privire la un accident care, de altfel, s-a petrecut după câțiva ani. 
Bunicul meu îl vedea și-l trăia aievea. ”Deiuța, nu intra în apă, ai grijă că te ia valul, e vârtej, stai pe mal! Stai pe mal, Deiuța, că-i apa adâncă, nu asculta ce-ți zice, că glumește!” 
Credeam că halucinează în acele momente. 

Pe la 16 ani am fost cu prietenul meu cel mai bun din acea vreme cu cortul, pe malul unui râu. O vacanță de-o săptămână. El știa că nu știu să înot. Pe week-end au venit în vizită la noi părinții lui și frate-su. Părinți tineri, căutători spirituali, eu cu taică-su frecventam același curs de gnoză, în timp ce cu fiul eram colegă la agenția de manechine - fotomodele. Deci zi cu voie bună, ciupercuțe pe grătar, chit-chaturi pe teme psihologice, aproape spirituale, bălăceală, volei în apă. Toată lumea știa că eu nu știu să înot. Dar, dezinvoltă fiind, că nu mi-e frică de apă, ba dimpotrivă, o iubesc, m-aș bălăci toată viața, mi-aș face culcuș în râu, prin urmare lipsa mea de inhibiții le-a scos din minte că eu chiar nu înot. Așa că atunci când Pidu plutea în mijlocul râului, fix între cele două maluri, și eu l-am întrebat dacă atinge pământul cu picioarele, el mi-a spus râzând că da. M-am dus val-vârtej către el, și-am vrut să-l mai întreb odată, să fiu sigură, dar pământul mi-a fugit brusc de sub picioare, un val hotărât m-a adjudecat: luată. 
Eram undeva sub apă și-mi țineam respirația, întrebându-mă dacă mă pot ridica. Acel râu este renumit pentru vârtejurile sale. An de an se moare pe capete, mor oameni care știu să înoate. Io nici măcar atuul ăsta nu-l aveam. Lipsa de oportunități de care să mă agăț - în loc să instaureze-n mine disperare, a produs opusul. Am căpătat o liniște interioară imposibil de descris. O detașare incredibilă. Cumva, reușeam să-i văd și să-i aud pe toți. A durat destul de mult toată povestea. Că întâi au crezut că eu glumesc, apoi mama lui Pidu a-ntrebat unde sunt, apoi Pidu a zis că undeva sub apă, înot, apoi mama lui a strigat că eu nu înot, apoi se întrebau unii pe alții unde sunt, apoi s-au împărțit pe echipe de căutare, apoi s-a instalat panica, pentru că trecuse prea mult timp. Eu îmi simțeam corpul transportat de apă, căutam cumva să mă ridic, dar nu aveam o noțiune a direcției, și în același timp observam procesul morții, care nu era deloc înspăimântător, în paralel cu zvâcnirile vieții din exterior, ale celor care mă căutau disperați. Nu cunoșteam deznodământul, și aveam o curiozitate lipsită de orice patimă cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Sentimentul era unul de beatitudine.
Îmi amintesc că m-au găsit, urlau euforici ”Am găsit-o, am găsit-o!!!!!! E aici!!! Stai, o aduc eu!!! La mal! Toată lumea la mal!!!!”
Apoi negru.
Apoi lumină. Și ei. deasupra mea, în cerc.
”E bine! Trăiește!”
Apoi îmbrățișări, declarații, pupături. Gata, eram bine. Eram salvată. Abia am scos vinovăția din ei. Că se simțeau responsabili de accident. Dar fusese doar un accident. Și era doar vina mea, dacă era să discutăm în termeni de vină. Eu știam foarte bine că în acea zonă apa-i adâncă. Doar stăteam de-o săptămână lângă râul ăla. Îl știam pe de rost. Iar Pidu știa că eu știu. Doar am explorat amândoi apele alea, în fel și chip.
Așa a fost să fie. Abia târziu am făcut legătura cu avertismentele bunicului meu de pe patul de moarte. Deși la acea vreme i le povestisem tatălui meu. Tata a zis c-au fost halucinații. Și mi-a închis orice tentativă de a mai deschide subiectul bunicul.

Apoi sora lui, mezina familiei, s-a îmbolnăvit. O săptămână pe lună venea la Timișoara la tratament. Dormea la noi. Tata se ocupa de drumuri. O lua de-acasă de la ea către Timișoara la tratament, o ducea înapoi acasă la ea. De foarte puține ori de-a lungul celor aproape doi ani de chinuri, tata a încercat să evadeze. Odată când starea mătușii mele s-a degradat brusc - atunci tata a inventat o scuză și n-a dus-o el acasă. Și încă de vreo două ori, pe același fond al deziluziei.
Mătușă-mea credea în Dumnezeu. Avea o credință de nestrămutat. Avea o trăire interioară absolut fascinantă. Odată n-am auzit-o să crâcnească în viața ei. Nu a avut o viață chiar roz. Un soț abuziv. Doi copii pe care a-ncercat cu toate puterile să-i țină departe de resentimente. Până în ultima clipă i-a îndemnat să-și iubească tatăl. Avea o siguranță de sine aproape misterioasă. Nu s-a plâns niciodată, deși ultimii doi ani i-a trăit în chinuri. Ultimele metastaze i-au atins creierul. O singură dată a plâns, atunci când și-a dat seama că va trebui să poarte pampers, pentru că nu mai avea control asupra simțurilor sale. A plâns pentru cei din jurul ei. Dar nu de față cu toată lumea. A fost un plâns secret între mama mea și ea. 

Tata a încercat până la final să o convingă să ”lupte” pentru viața ei. Așa cum a știut și a putut el. Când nu era la noi, vorbeau la telefon. În ultima vreme ea nu mai știa să umble la telefon, dar era conștientă de asta, și-și ruga copiii să-l apeleze, dacă cumva el nu suna. 

Și de câteva ori tata a izbucnit urlându-i că nu există niciun Dumnezeu, să-și ia gândul de la așa ceva, cine moare - moare, se stinge lumina și se termină povestea, așa că să facă bine să lupte să trăiască.
M-am certat cu el de fiecare dată. Cum să-i spui așa ceva unui om despre care știi că știe că va muri? Cât de crud să fii, ce să ai în capul ăla defect? Tata mi-o tăia de fiecare dată că n-am ce să mă bag. Sora lui trebuie să lupte pentru viața ei, nu să se bazeze pe moși imaginari. 

Aici eram de-acord cu el. Este un banc de referință, acela cu Ion care se tot roagă la Dumnezeu să câștige la loto, la un moment dat se revoltă și-I reproșează că nu-l ajută deloc, că-i un Dumnezeu rău, iar Dumnezeu exasperat îi răspunde că a vrut să-l ajute de la prima rugăminte, dar că el, Ion, nu-i dă nicio șansă, că n-a jucat niciun bilet.
Încercam să-i explic tatălui meu că soră-sa nu-și neglijează viața lăsând totul în grija unui Dumnezeu, ci amintește de Dumnezeu în contextul eventualității în care ea se duce. Moare. Metastaza pe creier te responsabilizează în acest sens. Oricât de optimist ești, oricât ești de orientat către viață, nu ești idiot. Realizezi că diagnosticul e drastic și că medicina e neputincioasă aici. Începi să iei în calcul și varianta aia nenorocită. Cu atât mai mult cu cât medicii îți refuză cazul la un tratament - pilot experimental. Că stadiul în care ești este unul prea avansat, și nu există sorți de izbândă la acest nivel.

Dar tata părea blocat într-un cerc vicios al emoției - căpușă, probabil prima din viața lui în care s-a lovit de moarte și n-a reușit s-o elibereze de-acolo de unde era poticnită. I se-ntuneca mintea efectiv.
Eu visatul îl moștenesc fix de la tata. La fel ca mine, tata visează dinainte ce se-ntâmplă. Pe mama a visat-o cu mulți ani înainte s-o cunoască. Dar nu a visat un viitor, ci un moment din prezentul ei, din acel moment, moment în care nu se cunoșteau, nu locuiau în același oraș, nu aveau nici idee că se vor cunoaște vreodată. Și a văzut o scenă din viața ei, care chiar s-a petrecut. Cu lux de detalii, detalii pe care le-a și desenat, marcat fiind de vis. După mulți ani s-au cunoscut, iar el a recunoscut fata din vis. Ea l-a dus să-i arate casa în care a copilărit, iar el i-a adus desenul. Desenase fix o cameră din casă. Și pe ea, pitită sub o masă. Ea a recunoscut momentul în care chiar a făcut asta. S-a pitit speriată sub masă. Acea masă din desenul lui. Iar ea era desenată după chipul și asemănarea ei.  De parcă a stat de model.

Și sora lui visa.
Am aflat asta puțin înainte de a se duce, într-o discuție scurtă și cuprinzătoare. Eu am sunat-o să-mi cer iertare pentru tata, ea mi-a spus că nu-i cazul, că ea nu e deloc supărată și că-l înțelege, eu am încercat să-i zic că eu visez, și că știu cu siguranță că există o lume de dincolo, iar ea mi-a spus că știe că visez, și să stau liniștită că și ea visează. O discuție de maxim trei minute în care ne-am spus tot. Ultima discuție cu ea, de altfel. 
Am un talent inegalabil de a avea discuții edificatoare înainte de trecerea cuiva drag. Încheieri fără conștiința finalului uneori. Dar asta e o altă poveste.

Cu toată incursiunea  lui în dimensiuni ascunse ale vieții, tata se declară ateu. Dacă ar face-o fără patimă, m-aș fi uitat mai atent în jur. Să văd ce vede el, să înțeleg ce (poate) a înțeles el mai adânc decât mine.
Dar el e pătimaș. E reactiv. Sare ca ars. 

Stimul - reacție. Stimul - reacție. Stimul - reacție. 

Psihologia, șamanismul, bunul-simț personal - prin prisma tuturor mă duc cu gândul la acea energie psihică blocată-ntr-un episod dureros. 

Și viața face că la ultimul RMN să primesc răspunsul acela de care ne feream. Am făcut investigația sâmbătă dimineață și urma să primesc rezultatul undeva pe la mijlocul săptămânii următoare. Am lăsat adresa de e-mail la recepție, cu rugămintea să mi le trimită și electronic.
După-masă țârâie telefonul. Mail pe gmail. Deschid laptopul și citesc. E de la clinică. Știam că-l voi primi în aceeași zi de când am dat cu ochii specialistul care intra în tură fix când ieșeam eu din aparat. Am avut o discuție scurtă cu domnișoara drăguță care mi-a făcut procedura. Am rugat-o să-mi spună dacă mai e acolo ceva, ea s-a scuzat că nu poate face asta pentru că nu e specializată pe interpretare, și că doar specialistul poate face asta. Atunci a intrat specialistul și am știut că prima interpretare pe ziua aceea va fi a mea. Că nu voi aștepta nici 4 zile, nici măcar una. Și așa a fost.

Am deschis mailul, am luat laptopul și m-am dus la ai mei în cameră, ca să nu mă vadă Maya crispată. Că prima reacție a fost de crispare. Eu mă așteptam la alt rezultat după ultimul vis și evoluția mea din ultima vreme.

A fost o perioadă de tăcere, niște întrebări-răspunsuri pe termeni de specialitate, gen ”tija hipofizară”, apoi, de nicăieri tata a izbucnit.

- Și acum? Unde-i Dumnezeul tău?
- Primprejur, de ce?
- Adică vrei să-mi spui că tu încă crezi că există așa ceva?? Ce creatură-i asta???
- Dar cine-a zis că-i creatură?
- Păi voi, ăștia, credincioșii, spălații pe creier, care credeți într-un moș imbecil care taie și spânzură, în loc să vă trăiți viața cu puterile voastre!
- Pardon, cred că nu la mine te referi.
- Fix la tine! Ce ai de gând? Să te dai bătută? Cum te ajută Dumnezeul tău? Soră-....
- Moment. Cred că noi doi avem aceeași credință, fix la fel. Doar la exprimare suntem diferiți.
- Poftiiim?? Asta-i ultima!
- Dacă ai răbdare maxim două minute, ai să vezi că am dreptate.
- Dar nu..
- Zt. Două minute și-apoi îl zici pe ”nu” dacă mai ai de ce. Întâi. la fel ca tine, eu nu cred că există un Dumnezeu-moș-bărbos purtător de baston. Astea sunt mituri. Interpretări. Personificări ale unui conținut atât de vast încât nu poate fi definit cumva în termeni logici. Doi. Știu că și tu, ca și mine, noaptea când dormi ai acces la chestii care contrazic fizica clasică. Aia care te-nvață dimensiunea ”timp” și imposibilitatea de-a-l șunta. Teoretic, n-ai cum să trăiești nici măcar într-un fel, momente din viitor, da? Nici momente din prezent la care nu participi tu fizic. În teorie, mintea ta este o secreție a organului creier. Conștiința ta există ca o consecință a proceselor tale organice. Așa zice știința, da? Dar tu cu conștiința ta ai experimentat chestii care contrazic aceste teorii. Acum vin din urmă cercetători care pun în discuție redefinirea conștiinței. Pentru că secreția organică nu stă-n picioare. N-a stat niciodată. De-acord pân-acum?
- De-acord.
- Super. Atunci, eu cred că și tu crezi că există un fel de câmp energetic viu, care ne conține pe toți cumva, într-un fel pe care nu-l putem explica, încă, în termeni liniari.
- Da, asta cred și eu.
- Super. Atunci ești de-acord cu mine că acest câmp energetic este inteligent. Cumva cum noi suntem incapabili să interpretăm cu informațiile pe care le deținem din școală, sau din educația primită acasă. Dar, din experiențele personale știm amândoi că suntem conținuți de o structură energetică greu de definit, dar foarte ușor de experimentat. Faptul că  tu visezi noaptea ce ți se-ntâmplă ziua, sau peste 10 ani - cu lux de amănunte, contrazice fizica. Deci tu trăiești ceva ce au aș putea contesta, pentru că așa ceva nu este posibil, nu este în acord cu matematica ta la care ești as.
- Păi, matematica...
- Da, are necunoscuta. De câmpul morfic ai auzit vreodată?
- Sigur că da.
- Și? E abureală?
- Nu, păi asta încerc eu să-ți explic, că nu există Dumnezeu, că asta-i o viziune de îndobitocire a maselor, că de fapt toți la un loc suntem o energie creatoare, sigur, cu o inteligență per-total, dar fiecare în parte e responsabil de propria energie, nu există șefi de turmă, ci influențe ale propriului mod de a gândi (a vrut să zică ”a simți” dar s-a oprit la timp). Normal că întregul are o influență, dar individul își gestionează propriile întâmplări. 
- Eu ți-am zis că avem aceeași credință. Asta cred și eu. Asta e religia mea.
- Nu. Popii manipulează oamenii prin frică. Frică de ce? Pentru ce? Ca să supună prostimea și să jecmănească de bani.
- Eu nu vorbesc de popi. Nici tu n-ar trebui, pentru că nu ai stat de vorbă cu vreunul.
- La înmormântarea lui so..... Popa-i bețivan ca mine. Îi învață pe retardați că-i bate Dumnezeu. 
- Tu-mi vorbești de oameni, eu îți vorbesc de conștiință. Tu o definești fix ca mine. Credem în același Dumnezeu - nepersoană.  Tu, pe de-asupra crezi și-n extratereștri. Deci viziunea ta în spațiu admite că există formă de viață diferită de ceea ce cunoaștem noi pe pământ. Poate superioară, dar în orice caz cu alte caracteristici, conforme dimensiunii în care ființează. Dar cineva care ne-aude poate zice că-s prostii, că așa ceva nu există, pentru că nu a trăit experiențe care să-i demonstreze adevărul nostru comun.
- Păi aici n-are cum să mă contrazică cineva.
- Are cum. Dacă înțelege greșit cum explici tu, care ai experiențe la care el nu are acces. Ca-n meseria ta. Teoria fără practică e abstractă și greu de vizualizat în spațiu.
- Da. Eu am o viziune foare exată în spațiu. De aia sunt foarte bun la desen tehnic.
- Na. Acum imaginează-ți că popa face un desen tehnic pe care trebuie să-l reproducă enoriașul. Crezi că poate oricine?
- Clar, nu.
- Și acum imaginează-ți că mai sunt și popi care cred în viziunea în spațiu a celor care o au, dar, personal nu o au. Și că e explică ceva ce cu siguranță există, dar cu cuvintele și interpretarea  celui care nu are această capacitate. Viziunea-n spațiu. Am decis deja că fără ea, e greu de reprodus, da?
- Păi da.
- Deci, mai degrabă e o chestie de interpretare. Nu toți au viziune-n spațiu. Acuma, dacă tu explici geometria aplicată la ăla care n-are nicio treabă cu felul ăsta de cogniție, ăla înțelege cu termenii lui. E vina ta? Sau geometria nu există?
- Ba da, există.
- Asta ziceam și io.

joi, 27 iulie 2017

Just shoes

Întâia oară când am conștientizat că am o relație specială cu moda, dar în special cu pantofii, a fost pe la 12 - 13 ani. 
Atunci mi-am dorit pentru prima dată cu toată ființa mea ceva. O pereche de bocanci expuși în magazinul ”Magico” din centru. Cred că am intrat cu mama pentru niște jucării, sau caiete, ceva. Dar ochii mei s-au lipit instant de bocancii stil rock, talpă militărească, înalți până la mijlocul pulpei, cu șireturi în față, de jos până sus, date pe după niște găici metalice.

Mi-am zis în sinea mea că magazinul este într-adevăr magic, devreme ce eram magnetizată efectiv de o pereche de încălțări.
Mama a considerat, de asemenea, că numele magazinului reprezintă un adevăr incontestabil cu privire la ce efecte degajă-n om.

Până-n ziua aia nu am dorit niciodată nimic.
Am fost un copil bătrân de când m-a născut. 

Fiind prima născută în familie, absolut toată lumea era înnebunită să-mi satisfacă  orice capriciu. Erau pregătiți să-mi aducă luna de pe cer și câte stele vreau eu. Bunicul după mamă - cadru militar cu multe trese. Bunicul după tată - funcționar respectabil într-un orășel din Bihor. Tata - inginer la Porțile de Fier. Mama - șefă de magazin tricotaje. Pe vremea lui Ceaușescu - toate astea însemnau că eu puteam să mănânc banane și portocale când vreau eu, fără să stea nimeni la coadă. De asemenea, puteam să am la discreție sucul acela negru pe care îl procurau doar privilegiații. În general, puteam să am fix ce-mi doresc.

Iar eu nu-mi doream nimic.

Toată familia era exasperată cu privire la acest inconvenient. Eram o fetiță care-i punea pe toți în dificultate, prin lipsa oricărei necesități care să poată fi satisfăcută imediat. 
Eram sănătoasă tun pe de-asupra. 
Iar ai mei aveau pile pe la cei mai renumiți profesori pediatri.  
Ghinon. 
Mă încăpățânam să nu am nevoie de nimic din toate aceste privilegii de care ar fi putut beneficia ei fără efort. 
Bunica totuși a considerat că nu-i ok chiar să nu apeleze la numele său, mai ales că eu eram cam slăbuță. Așa că m-a dus la somitatea aceea de profesor, care a primit-o fără programare. Ca pe o mare doamnă ce era, fiind soție de cadru militar. M-a prezentat în toată splendoarea mea și i-a cerut să mă repare.
- Dar care-i problema, doamna B.?
- Domnule doctor, fata asta nu vrea nimic. Îi dăm numai bunătăți, avem borcănele cu pasteurizate de la sârbi, ciocolată, fructe, iar ea strâmbă din nas la tot. Abia mănâncă câte-o felie de portocală, de gura mea. Uitați și dumneavoastră ce slabă e. Și dacă noi n-avem grijă de ea.... păi copilul ăsta nu poartă nimic nefiert, e ținută ca la sterilizare, avem de toate, și ea nimic. O duc afară-n parc, și în loc să se joace cu copiii, ea face desene pe nisip. Stă și se uită la ei ca la proști. Ceva nu-i bine cu ea, doctore.

Doctorul m-a verificat pe toate părțile, și-apoi i-a stricat definitiv ziua bunicii.

- Doamnă, fetița e sănătoasă tun. Așa copil să tot ai. Problema nu-i la ea, problema-i la dumneavoastră. Ia n-o mai sterilizați atât, și mai lăsați-o să mănânce și de pe jos, doamnă, că așa-și face copilul imunitate. Să mai roadă din pereți, să mai scormonească-n pământ, să se târâie cu genunchii-n nămol. Și lăsați prostiile astea cu mâncarea. Să mănânce cât îi pică bine, și să n-o-ndopați cu porcării din Sârbia, că dacă se umflă ca un pufulete artificial nu devine mai sănătoasă. Dați-i cât mai natural, și-o să-mi mulțumiți când o crește ea mare. Iar cu copiii-n parc să se joace când vrea ea, doamnă. Ăsta nu-i un copil apatic. S-o lăsați să-și trăiască copilăria după firea ei.

Bunica a rămas profund marcată de această recomandare, și toată viața ei a povestit acest episod la oricine i-a trecut pragul. Îl știu pe de rost, de mică. 
La noi în casă a fost dramă.
Cred că astea cu CSF? NCSF - de pe facebook, provin fix din familia mea, din perioada anilor mei de copilărie. 

Copil bătrân am fost.

Le-am sfidat cu obstinență toate intențiile de a-mi aduce luna de pe cer.
Nu doar că nu am cerut nimic, dar nici măcar la insistențele lor n-am colaborat.  N-au putut să mă-nvețe să vreau, oricât s-au zbătut. 
Îmi aduc aminte că le puteam înțelege gândurile. Eram prea mică să știu că asta nu e ceva normal. Mă străduiam să le îndeplinesc dorințe, dar dorințele lor erau aproape abuzive în ceea ce mă privea. Răzgâiala pe care o așteptau ei de la mine, nu făcea parte din putința mea.
Când au apărut și frații mei, primeam totul în porții egale. Eu tot ce primeam împărțeam la doi și le dădeam lor. Dar ai mei erau deja împăcați cu necazul, și-și satisfăceau nevoile prin cei doi frați ai mei care erau opuși la personaliate față de mine. Ei doreau. Și erau și bolnăvicioși, amândoi. Ai mei aveau ocazia, în sfârșit, să se zbată pentru copiii lor. 

Când am zis că vreau bocancii, mama a trăit un șoc.  Întâi a crezut c-a-nțeles greșit. Eu am zis din nou, hotărât. Ea s-a uitat la mine cu ochii mari, și-n momentele alea am înțeles inchiziția. Revolta mamei în fața atitudinii mele ieșite din șablonul cu care se resemnase-n timp, îmi dădea fiori pe șina spinării. Acum, ceva nu era-n regulă cu mine - pentru că, în sfârșit, doream!

Nu mi i-a cumpărat pe loc. Pur și simplu a fost prea mult pentru ea. A trebuit să metabolizeze acest șah al ființei mele, care i-a zăpăcit mereu nevoia de predictibilitate. 

Dar mi i-a cumpărat curând. Întâi pentru că, atunci când am dorit ceva - am stăruit. Și-apoi, pentru că mama a-nțeles că asta ar putea fi o ocazie unică. Să cer eu ceva.

Ăștia sunt primii mei bocanci.



Pur și simplu i-am iubit. Odată cu ei, am început să asortez. Mi-am definit un stil propriu de la acea vârstă fragedă, tot în ciuda așteptărilor mamei, care, evident mă dorea ca o păpușă, cu danteluțe, fundițe, condurași de lac cu fundiță.

Eu mă defineam pe un stil pop-rock. Bocancii - elementul de bază în toată construcția. Asortați la colanți în culorile pământului, spre disperarea mamei pentru care ce nu strălucește sau nu-i strident - n-are valoare. Sau la rochițe scurte din bumbacuri. Albe, negre, verzi, maronii, crem. Pantaloni scurți (foarte scurți) de blugi. Și rupți pe de-asupra. Fuste lungi până-n pământ, în formă de A. Aceleași culori plictisitoare în ochii ce s-ar fi bucurat de galbenuri puternice, auriuri, movuri, blink-blinkuri.
O singură fustă-n cloș am acceptat de la ea, că era în culoarea albă cu niște frunze tomnatice printate. Și era mini.
Apoi mi-a cumpărat cu bucurie o rochiță tot în cloș, portocalie. Un portocaliu așezat, domol. Cu ceva alb. Partea de top îmi acoperea doar bustul, cu un guler lung, pe după gât, pornind de undeva din talie. Alb. Umerii goi. Spatele gol. Era dintr-un doc, cred.
În sfârșit arătam ca o păpușă Barbie. 

Una cu bocanci.

Cam așa era rochița. Dar portocalie cu alb. Și guler după gât.

Apoi au apărut hainele din piele. Pantaloni din piele, geacă din piele. Și rochițe în stil gotic. Nebunie curată. Toată alocația mea se ducea pe haine și bocanci. Bocanci de iarnă, bocanci de vară.

De-acum, mama aproape nu mai făcea față dorințelor mele.
Ceea ce a convins-o definitv că n-are cum să mă-nțeleagă vreodată. Cu excepția unor puseuri izolate de revoltă, ea s-a resemnat în ea cu faptul c-a dat naștere unei ciudate. 

Cele mai girly ținute ale mele erau cam așa:





















Dar zona mea de confort era așa: 

Încă este.




















Bocancii au rămas o pasiune a mea. Îi combin în fel și chip. Am fost în stare să-i port și la rochie de seară.
Cam așa.

Ohh, dar când au apărut șosetele acelea lungi, peste genunchi! 









Doamne, am fost în stare să le port zi și noapte! La bocanci, botine, cizme lungi, cizme scurte, ciocate, ba char și la pantofi stiletto!
Mereu din tricot. Niciodată din lycra, ciorapi care mi-au părut mereu vulgari.
































Apoi au apărut cizmele lungi, peste genunchi. Ohhh..... mi le-am dorit pe toate!! 



O nebunie. Mai ales cu bluze supradimensionate. Sau cu pantaloni scurți de stofă. 






Hei. Ți-am zis că-i pasiune.






Mama, frații mei, prietenele mele cele mai bune, unii foști iubiți de-ai mei - îmi spun(eau) mereu că sunt ciudata satului.
Ceea ce este perfect adevărat.
Ce m-a surprins neîncetat, a fost că fix tata a părut mereu să fie încântat de stilul meu.  Pe el nu cred că l-am năucit vreodată.
Bine, pe de altă parte... ce să năucesc la el? A fost, este, și rămâne un rocker noncomformist.
Prima dată când am auzit Deep Purple a fost la magnetofonul lui tata. Ba nu, întâi a avut plăci. 
Punea AC-DC și dispera vecinii. Și el se declara disperat de popularele vecinilor. Deci erau chit.

Să nu uit de salopete. Oricând, oriunde, oricum.
Apoi am început munca la birou. După muuuuuulți ani de reporterie. Teren. Morți, răniți, mafioți încătușați la parchet, ohhhh, parchetul... nopți interminabile în fața parchetului..... sinucigași pregătiți să se-arunce de pe clădiri, lupte cu săbii, filaje, crima organizată - traficanți de droguri, traficanți de carne vie.... Viață pe fugă. Fugă între un accident și-o crimă. Mereu contra-timp. Mulți bocanci. Mulți blugi rupți. Arareori costume masculine.

Apoi - munca la birou.
Cam pe-atunci am descoperit puterea tocului. 

Stiletto, săndăluțe, botinuțe, cizmulițe, platformuțe. Fără număr. Fără prejudecăți.






























Just shoes. A magic world of shapes and colors of the feminine essence.
Right, Ema?

sâmbătă, 22 iulie 2017

Eu pot să spun Nu

Știi care este partea ingrată a faptului că eu scriu despre toate lucrurile astea despre suflet, despre creier, despre toate fețele bunătății și-ale echilbrului?
Nuuuuuuu.... nu-mi spune că n-are ce să fie, că lumina și întunericul sunt atât de complementare că nimic nu-i scutit de împreunarea ăstora două. Important este să le păstrezi echilbrul, ăsta-i șpilul.

Partea ingrată este că sădesc așteptări de multe ori nerealiste în oameni.
Mă rog, în principiu eu nu sădesc nimic, că am stabilit de mult că fiecare-i responsabil de propriile filtre judicative. Dar omul are tendința să-mi atribuie mie partea asta din el.
În consecință, mulți au tendința de a aștepta de la mine să fiu un fel de Mesia, așa, mai ales în viețile lor personale.

Așa se face că în acest ritm, în acest moment ar fi de așteptat să trăiesc undeva la vreo 30 de idile unice-n viață - concomitent, să fiu în același timp măritată (happily) cu alți șapte, și, în principiu să-mi dedic toată viața, și puțin mai mult dacă se poate - afectelor tuturor oamenilor. Pe care-i cunosc personal sau nu.  

Nimeni nu se așteaptă la cuvântul ”Nu” zis din gurița asta zicătoare de echilibristică sufletească.
Și este foarte amuzant, pentru că unul dintre secretele păcii interioare constă în a-ți gestiona ”Nu-urile” și ”Da-urile” în acord cu miezul tău!
Altul dintre secrete ar fi ăla de-a te ști pe tine ca pe Tatăl Nostru, cu bune și cu rele, și a te place fix așa cum ești.
Să poți să spui ”Nu” fără teama reactivității sau a consecințelor de orice natură - este o putere pe care o câștigi în timp.
La fel cum este și abilitatea de a-l spune pe ”Da” la momentul lui, atunci când tu din tine simți asta.

Astea-s puteri, să știi.

Eu mă dau pe mine de exemplu, dar este pentru tine, pentru povestea ta, oricine ești care citești.

Am fost prizonera lui Trebuie / Nu Trebuie, E Bine / Nu e Bine, E frumos / Nu e Frumos, multă vreme în viața asta.

Pe mine personal, rolul Salvatorului m-a mâncat de ficați.
O lungă perioadă de timp am fost incapabilă să-l zic pe Nu. 
Am conștientizat că Da-ul e oricum inutil, mâncător de energie bilateral, poate chiar mai distructiv decât Nu, dar mă simțeam prizonieră în capcana unui Da perfid.
Nu mă refer doar la relații romantice aici. Mă refer la prietenii, la relații de colegialitate, la oameni străini cu interacțiuni sporadice sau unice.

Bine-nțeles că eu în mine mi-am găsit mereu motivații pertinente în fața oglinzii strâmbe de-atâta uzură interioară inutilă.
Eu îl simțeam pe Da-ul ăla, eram pe sentiment cu el, eram o echipă, un duo salvator al propriilor dureri cronicizate-n timp.

Dar un Da zis ca să salvezi, de cele mai multe ori nu salvează pe nimeni. Pe NIMENI. 
E doar o agonizare a unui Nu inevitabil.

Ajuți omul, îi dai și din tine dacă-i trebuie lui mai mult, dar nu-l arunci în prăpastie cu bună știință, că el crede că așa poate zbura. Tu dacă vezi mai bine - îi zici Nu.
El te acuză de răutate - ete fleoșc.

Omul te etichetează oricum. Habar n-ai în câte feluri. Și tu etichetezi, nu te crede mai cu moț. De fiecare dată când pui o pecete pe cineva, că-i de bine sau de rău - egal. Ai etichetat. De cele mai multe ori aiurea-n tramvai.

Omul e și bun și rău. Tu-i vezi doar părți. Și și pe alea le judeci cu filtrele tale. 

Așa cum ploaia nu-i rea, că hidratează rodul pământului, dar când te prinde în sandale și-o rochiță - cea mai subțire pe care-o ai în dulap - e afurisenia pământului. Sau când vine în exces și inundă.
O fi bună, o fi rea?
Crezi că-i pasă?

Omul poate deveni dependent de Da-ul tău, iar tu poți deveni dependent de rolul ăsta de Salvator torționar. Niciuna dintre variante nu are nimic de-a face cu altruismul.
Cred că ți-am mai povestit că atunci când am avut cea mai altruistă trăire - am zis Nu în loc de Da. Că am știut că așa ajut. Chiar dacă aparențele ziceau invers. Ți-o spun și vreau să te gândești cu mintea ta la asta: altruist ești atunci când nu dai nici trei lei rupți pe aparențe. Pe imaginea ta. Pe etichete. 
Ești altruist. Te dai pe tine. 

Dacă simți asta. Dacă trăirea ta interioară către asta te mână. Dacă nu - nu-ți fie teamă de Nu. Ai încredere în viață, așa cum viața are încredere în tine. Te gândești vreodată la aspectul ăsta? 

Nu te-ndemn să fii egoist. Ar contrazice ființa mea. 
Te-ndemn să-ți cauți echilibrul. Să fii în acord cu tine, cel care ești înăuntrul tău, acolo unde nu are acces nimeni. Acolo unde măștile Personei nu-ncap. 

Persona reprezintă o față a personalității tale creată pentru a te integra în societate. Un Eu cosmetizat, din credința găunoasă că acesta nu este suficient de agreabil de capul lui. Credința vine din acele tipare formate inițial, când ți se spunea că e foarte urât ce ai făcut, că nu trebuie să zici sau să faci anumite lucruri, că nu este voie, că ești prost, că nu ești în stare, că ești obositor, că ești rău, și erai pedepsit în consecință prin corecții fizice, sau retragerea afecțiunii. Cu timpul ai învățat că trebuie să afișezi lumii un Eu mascat corespunzător. Pentru că suntem ființe sociale, pentru că interacțiunea interumană face parte din nevoile de bază ale ființei.

Nu e ceva rău în Persona. Nu e ceva greșit aici. Mecanismul de producere este inerent psihismului. E un dat.
Dar este important să o integrezi în tine, să fii în acord cu toate fețele tale, să o aduci într-un adevăr al tău, oricare ar fi acela. 

Adevărul este subiectiv, așa că poți să te detașezi de conformitatea acestuia. 

Tu, eu, restul lumii - toți avem un PUNCT de vedere. Adică dintr-o realitate impresionantă, noi, fiecare avem un locșor al nostru din care privim și judecăm în funcție de aspectele la care avem acces vizual. 

Mi-a schimbat viața un discurs al lui Jung în care vorbea despre tipuri psihologice, și concluziona că o categorisire absolută a acestora este imposibilă, pentru că procesul judicativ se face tot prin filtrele propriului tip psihologic. 
Zicea: Eu sunt un introvertit, așa că felul în care traduc eu realitatea poate fi diferit de felul în care vede extravertitul. Adevărul trebuie să fe undeva la mijloc. Important este să rămânem deschiși înțelegerii. Citez din memorie.

În viața mea am avut parte de multe ”corecții”, și în același timp de o ignorare crasă a nevoilor de bază ale ființei mele.
Aveam în față doar două posibilități: 
- Să mă blochez în trecut, să mă atașez de o imagine distorsionată prin prisma conflictelor interne inițiale;
- Să-mi iau în mâini durerea și s-o privesc pe toate părțile, că-i a mea, și pot. Apoi să-mi găsesc locul în mine, cu lumina și umbrele mele unice.

Da, acum pot să-l spun pe Nu în toate formele lui, și sunt perfect împăcată cu alegerile mele. Am încetat de mult să simt nevoia aprobării sau validării din exterior. Sunt un trăitor de plin, fără teama judecatei aproapelui. 

Acum știu că nu am de salvat nimic, dar mai ales pe nimeni. 
Nici măcar pe mine, pentru că, la naiba, totul este bine-n viața mea! 
Am încredere în viață, așa cum ea are încredere în mine. 
Nu sunt obligată să plac tot ce văd, nu sunt datoare să schimb lumea pe tiparul meu. 
Subiectivismul meu nu este cu nimic mai special decât subiectivismul aproapelui meu. 
Sunt egale în fond. 
Diferă doar formele, iar forma e supusă schimbării, mereu.

Odată cu individuarea, am câștigat niște Puteri nemaipomenite. 
Pot să zic Nu, Gata, Plec, Stop, Adio, La bună vedere, Nu doresc, Nu mi se potrivește, Nu mă coafează, Nu am timp, Nu am chef, Nu .... măi, îl pot zice pe Nu în toate felurile lui, fără niciun război intern, fără teama oprobiului, fără grija judecăților de valoare.

Așa cum judecata aproapelui poate conta, de ce nu ar conta și propriul proces judicativ?

Pot să zic Da, Vreau, Vino, Pot, Îmi place, Am chef, Mă bucură, Îmi tremură genunchii de drag.... îl pot zice pe Da în toate formele lui, cu aceeași pace interioară.

Eu mulțumesc vieții că exist, fix așa cum sunt. Se pare că are o încredere oarbă în mine, indiferent de felul în care mă văd eu sau altcineva. Este posibil să fie așa pentru că unitatea e valoroasă prin diversitate. Iar eu mi-am găsit Puterea să văd Unitatea.

Așa cum organismul meu are puterea să accepte că nu toate celulele au funcțiile inimii, chiar dacă, odată oprită ea, inima - el, organismul - moare.
Totuși, pentru ca inima să-și îndeplinească funcțiile vitale, absolut toate procesele tuturor tipurilor de celule - sunt la fel de importante.  

Tu cum ești cu tine zilele astea?
Nu, nu-mi răspunde mie, răspunde-ți ție.