sâmbătă, 1 iulie 2017

Dincolo de ceartă e durere mocnită-n timp

Ai avut vreodată ocazia să privești detașat - oameni certându-se?
Nu-i așa că, dacă ai avut această ocazie, ți s-a părut totul absurd, nefiresc?
Nu-i așa că ți-ai zis în sinea ta că tu nu ești așa?
Ai observat cum tinde omul să devieze de la subiectul disputei și să aducă-n prezent un sac de nemulțumiri cărate-n spate de-a lungul timpului, ca la târgul de vechituri, unde vine omul să-și caute o ulcică de cupru vintage, și se trezește cu toate ofertele pământului: mixer Philips - calitatea-ntâi super-ofertă, tablou în ramă suflată cu aur, pantofi de firmă - aproape noi numărul 42, lenjerie de pat din bumbac 100%, geci de piele care nu ies din modă, pile de unghii ultra-rezistente, un televizor alb-negru pe lămpi, etc... etc...

Omul nu vine-n ceartă ușor de poveri sufletești, că dacă-i împăcat cu el nu simte nevoia să se certe.
Omul adună-n el necazuri, le-nghite-n el fără să le mestece, o supărare, două supărări, zece supărări, le mustește-n spatele gândurilor de zi cu zi, le descântă silențios în spatele vorbelor vorbite-n fiecare zi, dar le ține pe-ntuneric, la dospit, în căldura durerii reprimate, care degajă un foc lăuntric mistuitor.
Și dintr-odată izbucnește. 
Poate s-a umplut beciul cu nevorbiri, sau poate-ai răscolit acolo unde doare cel mai tare, ai apăsat pe-o rană vie, infectată, și când doare tare - urli.
 
E-o reacție instinctuală, un reflex. 
Când eram bebelași, acest reflex ne ajuta în supraviețuire.
Ai observat cât de strident e plânsul puiuțului de om - care, liniștit fiind, abia scârțâie niște sunete delicate și firave?
E-așa pentru supraviețuire. Natura se asigură prin acest fel de plâns că micuțul neajutorat va fi auzit și greu de ignorat de adulții care-l îngrijesc. 

Și dintr-o dată izbucnește omul. De cele mai multe ori fix nepotrvit. Poate altă dată i-ai zis lucruri mult mai supărătoare, sau ai făcut lucruri mult mai grave.

Atunci să știi că  beciul gândurilor lui e plin și dă pe din-afară. Sau ai apăsat fix pe buba cu puroi. Se produce implozie-n el și tot ce-i depozitat în întunericul zonei incoștientului - se revarsă-n explozie pe din-afară.

Atunci omul îți zice și vrute și nevrute. Din trecut, din viitor, din realitate, din imaginație, despre tine, despre originile tale, despre neamurlile tale, despre tot ce crede că poate să te-atingă, despre tot ce l-ar atinge pe el, că din durerea lui reprimată vine tot, prin vălul durerii lui vede tot.

Omul lovește ca să-și apere durerea lui.
Nu permite nimănui să se-atingă de rană, nici măcar s-o vindece, că-i a lui de-o viață, e prietena lui de nădejde, e tot ce are.
Omul se atașează de durerea lui, își construiește o relație cu ea, e cea mai onestă relație pe care crede că o poate avea în viață.
Nimic nu-i mai sigur și mai stabil decât propriul necaz pe care-l poate crește de capul lui, fără nicio regulă, nici scrisă, nici nescrisă, de pe pământ sau din cer.

Și partenerul de ceartă vine-acolo cu necazul din beciul lui. Aruncă cu gunoaie mucegăite deja de umezeala lacrimilor strânse-năuntru, acolo unde nu răzbește aer curat de-afară.

Cearta dintre oameni aproape niciodată  nu dezbate prezentul, un fapt sau o idee fixă. Cearta dintre oameni dezbate întotdeauna durerile adunate și nezise la momentul lor. Se revarsă dintr-o dată toate, în ordinea precisă a intensității lor.

Cu ce strigă mai apăsat - cu aia trăiește omul în intimitatea inconștientului său. Mă refer la o instanță a psihicului - printre altele responsabilă cu reprimările, cu nezisele, cu nedigeratele transformate-n noduri în gât la propriu, senzații fizice concrete ca răspuns al corpului la conflictul psihic.
Că toată coordonarea fizică tot de la creier vine. Nu doar gândurile omului sunt procesate prin organul ăsta, ci și toate funcțiile vitale ale organismului. 
Au legătură unele cu altele.

Foarte mulți înjură ca la ușa cortului. 
Nu-și zice omul păsul, ca să-ți dea ocazia să-l împaci, că poate tu n-ai vrut să-l superi, sau poate știi că l-ai supărat și vrei să-l asiguri că îți pare rău, eventual să-i arăți bucățica ta de adevăr, s-o judecați împreună, s-o-ntoarceți pe ambele părți, și pe-a ta și pe-a lui, să vedeți dacă puteți să reparați ceva, s-ajungeți la un punct al echilibrului, chiar dacă aveți păreri diferite, că priviți cu ochi diferiți, și judecați cu minți diferite.
Atunci când înjură, să știi că nu te-njură fix pe tine, el își varsă cuvintele nezise, mocnite-n paraziții miilor de gânduri de revoltă, transformate-n infecții. Omul își varsă puroiul din infecție, că nu-l poate controla odată spartă buba.

Nu vrea să fie împăcat, nu poate, rațiunea-i infectată de la motoarele nevăzute ale unui mecanism complex numit psihism.

Tu zici că te-nțeapă pe tine, și-i posbil să te nimerească fix în durerea ta nezisă, infectată-n timp.
Și-l înjuri înapoi, ba chiar plusezi, c-ai ținut în tine și-a copt.
Nici tu nu vrei împăcare, vrei să te răcorești, apeși să scoți puroiul,  presezi până iasă sânge.

Înjuri de morți și răniți, zici de mă-sa, de tac-su, de fi-su, de tot neamul lui, de dumnezei și paștele cailor. Le zici de-a valma, le-arunci așa cum vin, că ele vin singure de-acum, tu nu le calculezi să vezi dacă se potrivesc cu subiectul, cum faci în discuțiile cotidiene, alea în care-ți coordonezi stavila dintre ce gândești pe lângă și ce vorbești cu alții. Că-n general - discuția are o coerență, o dinamică a subiectului, care-i centru de greutate și-n același timp propulsor de idei într-un lanț logic.
Ei bine, în ceartă lanțu-i rupt, iar dinamica-i caracteristică unei cascade.

Omul care nu simte să se certe, nu reacționează-n tandem cu izbucnirea celulalt. Că nu rezonează-n el durerea, unde nu-i infecție - n-are de unde curge puroi.
Infecția nu vine de una singură, ca nebuna așa, hop și io. Nici fizic, cu atât mai puțin psihic. E un proces întreg acolo. 
Și-apoi face poc. 

Tu cum te cerți? 
Ce anume te scoate din sărite tare de tot? 
Atunci când simți că-ți sare muștarul, te gândești pe tine? Te cauți înăuntru, să vezi de unde vine durerea, care-i miezul ei?
Te-mpaci vreodată-n tine, sau lași asta în seama celor care apasă pe butoanele reacțiilor tale? 
Gândești vreodată că, în ciuda faptului că altul a apăsat, pe TINE te-a durut?

Unde crezi că trebuie vindecat? La cel care, de cele mai multe ori atinge involuntar locuri sensibile din tine, sau locul sensibil care doare la atingere?

Am postat zilele trecute o satiră. Despre ceartă. 
Ați râs mulți, c-a fost amuzant. 
Și unii ați luat-o drept ieșire din decor. Decorul unei seriozități împietrite, ca semn distinctiv al unei trăiri interioare ”de calitate”, spirituale.
De parcă spiritul ar fi constrâns de etichetele minții.
De parcă pacea interioară - ca rezultat al unei trăiri sănătoase în dialog cu spiritul, cu conștiința din spatele tuturor mecanismelor cognitive - ar limita omul, în loc să-l descorseteze de toate conflictele interioare. 
Cine-i liber?
Ăla care zburdă nestingherit printre ideile pestrițe, sau ăla care se-mpiedică de cuvinte ”neadecvate”?

Tu cum ești înăuntru?
E pace-n casa gândurilor tale? Cât ești de liber în trăirea ta cea mai intimă, aia pe care n-o-mparți cu semenii tăi?
Tu cu tine cum mai ești, recent?