duminică, 30 iulie 2017

Doar două minute. Și ceva geometrie.

Cred că v-am mai povestit că tata e ateu. Unul convins și îndârjt oarecum. Adică nu pierde nicio ocazie de a da omului peste bot când, Doamne ferește, vine vorba de așa ceva. 
E fix ca un roboțel programat. La stimulul ”x” - are reacția ”y”. Zic reacția, în sens de reflex condiționat, de-a dreptul. Cum e orice reflex al omului, adică fără discernământ. Stimul - reacție. Stimul - reacție. Stimul - reacție. 
Înainte de a deschide gura, nu se asigură niciodată că-i conectată la creier.
Așa se face că, atunci când sora lui s-a îmbolnăvit de cancer, tata a încercat cu toate puterile lui să o îmbărbăteze, să o determine să ”lupte” pentru viața ei. Și i-a strigat că Dumnezeu nu există.

Ei au fost trei frați. Care s-au stabilit în colțuri diferite de țară. Sinaia, Oradea, Timișoara. Dar au fost uniți, s-au iubit mult. Cel mare dintre ei a murit de tânăr. Pe la treizeci și ceva. Infarct. O moarte bruscă, venită de nicăieri. A fost un om sănătos, activ, și într-o zi a murit. După înmormântarea lui, nu l-am auzit pe tata să vorbească despre fratele lui niciodată. Ca și când s-a șters cu buretele. Mică fiind - nu am putut să înțeleg asta. 
Cu mintea de-acum, văd reprimarea în toată splendoarea sa. 

Mama lor a murit de cancer pulmonar când ei erau foarte tineri. Aveam eu vreun an, deci tata avea vreo 22. Cred că tata a iubit-o enorm. Știu din poveștile mamei că era o femeie ireal de bună și de înțeleaptă. Care și-a iubit copiii așa cum numai în poveștile cu tâlcuri de înțelepciune mai întâlnești. Cred că moartea ei a fost un șoc pentru tata, și că a rămas blocat acolo. Depresia de doliu este mai perfidă decât poate să pară. M-am confruntat relativ recent cu o asemenea trăire, și încă repar la mine. Poate am să povestesc odată.
Când tatăl lui s-a îmbolnăvit, s-a luptat cu evitarea. Nu a putut să stea cu el, dar m-a trimis pe mine acolo. Am stat lângă patul bunicului meu zi și noapte, până și-a dat duhul.  Aveam 12 ani. Atunci am privit moartea în ochi pentru prima dată. A fost o întâlnire interesantă, pentru că bunicul meu îmi dezvăluia ”pe sub mână” fracțiuni din lumea de dincolo. Ba chiar m-a avertizat cu privire la un accident care, de altfel, s-a petrecut după câțiva ani. 
Bunicul meu îl vedea și-l trăia aievea. ”Deiuța, nu intra în apă, ai grijă că te ia valul, e vârtej, stai pe mal! Stai pe mal, Deiuța, că-i apa adâncă, nu asculta ce-ți zice, că glumește!” 
Credeam că halucinează în acele momente. 

Pe la 16 ani am fost cu prietenul meu cel mai bun din acea vreme cu cortul, pe malul unui râu. O vacanță de-o săptămână. El știa că nu știu să înot. Pe week-end au venit în vizită la noi părinții lui și frate-su. Părinți tineri, căutători spirituali, eu cu taică-su frecventam același curs de gnoză, în timp ce cu fiul eram colegă la agenția de manechine - fotomodele. Deci zi cu voie bună, ciupercuțe pe grătar, chit-chaturi pe teme psihologice, aproape spirituale, bălăceală, volei în apă. Toată lumea știa că eu nu știu să înot. Dar, dezinvoltă fiind, că nu mi-e frică de apă, ba dimpotrivă, o iubesc, m-aș bălăci toată viața, mi-aș face culcuș în râu, prin urmare lipsa mea de inhibiții le-a scos din minte că eu chiar nu înot. Așa că atunci când Pidu plutea în mijlocul râului, fix între cele două maluri, și eu l-am întrebat dacă atinge pământul cu picioarele, el mi-a spus râzând că da. M-am dus val-vârtej către el, și-am vrut să-l mai întreb odată, să fiu sigură, dar pământul mi-a fugit brusc de sub picioare, un val hotărât m-a adjudecat: luată. 
Eram undeva sub apă și-mi țineam respirația, întrebându-mă dacă mă pot ridica. Acel râu este renumit pentru vârtejurile sale. An de an se moare pe capete, mor oameni care știu să înoate. Io nici măcar atuul ăsta nu-l aveam. Lipsa de oportunități de care să mă agăț - în loc să instaureze-n mine disperare, a produs opusul. Am căpătat o liniște interioară imposibil de descris. O detașare incredibilă. Cumva, reușeam să-i văd și să-i aud pe toți. A durat destul de mult toată povestea. Că întâi au crezut că eu glumesc, apoi mama lui Pidu a-ntrebat unde sunt, apoi Pidu a zis că undeva sub apă, înot, apoi mama lui a strigat că eu nu înot, apoi se întrebau unii pe alții unde sunt, apoi s-au împărțit pe echipe de căutare, apoi s-a instalat panica, pentru că trecuse prea mult timp. Eu îmi simțeam corpul transportat de apă, căutam cumva să mă ridic, dar nu aveam o noțiune a direcției, și în același timp observam procesul morții, care nu era deloc înspăimântător, în paralel cu zvâcnirile vieții din exterior, ale celor care mă căutau disperați. Nu cunoșteam deznodământul, și aveam o curiozitate lipsită de orice patimă cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Sentimentul era unul de beatitudine.
Îmi amintesc că m-au găsit, urlau euforici ”Am găsit-o, am găsit-o!!!!!! E aici!!! Stai, o aduc eu!!! La mal! Toată lumea la mal!!!!”
Apoi negru.
Apoi lumină. Și ei. deasupra mea, în cerc.
”E bine! Trăiește!”
Apoi îmbrățișări, declarații, pupături. Gata, eram bine. Eram salvată. Abia am scos vinovăția din ei. Că se simțeau responsabili de accident. Dar fusese doar un accident. Și era doar vina mea, dacă era să discutăm în termeni de vină. Eu știam foarte bine că în acea zonă apa-i adâncă. Doar stăteam de-o săptămână lângă râul ăla. Îl știam pe de rost. Iar Pidu știa că eu știu. Doar am explorat amândoi apele alea, în fel și chip.
Așa a fost să fie. Abia târziu am făcut legătura cu avertismentele bunicului meu de pe patul de moarte. Deși la acea vreme i le povestisem tatălui meu. Tata a zis c-au fost halucinații. Și mi-a închis orice tentativă de a mai deschide subiectul bunicul.

Apoi sora lui, mezina familiei, s-a îmbolnăvit. O săptămână pe lună venea la Timișoara la tratament. Dormea la noi. Tata se ocupa de drumuri. O lua de-acasă de la ea către Timișoara la tratament, o ducea înapoi acasă la ea. De foarte puține ori de-a lungul celor aproape doi ani de chinuri, tata a încercat să evadeze. Odată când starea mătușii mele s-a degradat brusc - atunci tata a inventat o scuză și n-a dus-o el acasă. Și încă de vreo două ori, pe același fond al deziluziei.
Mătușă-mea credea în Dumnezeu. Avea o credință de nestrămutat. Avea o trăire interioară absolut fascinantă. Odată n-am auzit-o să crâcnească în viața ei. Nu a avut o viață chiar roz. Un soț abuziv. Doi copii pe care a-ncercat cu toate puterile să-i țină departe de resentimente. Până în ultima clipă i-a îndemnat să-și iubească tatăl. Avea o siguranță de sine aproape misterioasă. Nu s-a plâns niciodată, deși ultimii doi ani i-a trăit în chinuri. Ultimele metastaze i-au atins creierul. O singură dată a plâns, atunci când și-a dat seama că va trebui să poarte pampers, pentru că nu mai avea control asupra simțurilor sale. A plâns pentru cei din jurul ei. Dar nu de față cu toată lumea. A fost un plâns secret între mama mea și ea. 

Tata a încercat până la final să o convingă să ”lupte” pentru viața ei. Așa cum a știut și a putut el. Când nu era la noi, vorbeau la telefon. În ultima vreme ea nu mai știa să umble la telefon, dar era conștientă de asta, și-și ruga copiii să-l apeleze, dacă cumva el nu suna. 

Și de câteva ori tata a izbucnit urlându-i că nu există niciun Dumnezeu, să-și ia gândul de la așa ceva, cine moare - moare, se stinge lumina și se termină povestea, așa că să facă bine să lupte să trăiască.
M-am certat cu el de fiecare dată. Cum să-i spui așa ceva unui om despre care știi că știe că va muri? Cât de crud să fii, ce să ai în capul ăla defect? Tata mi-o tăia de fiecare dată că n-am ce să mă bag. Sora lui trebuie să lupte pentru viața ei, nu să se bazeze pe moși imaginari. 

Aici eram de-acord cu el. Este un banc de referință, acela cu Ion care se tot roagă la Dumnezeu să câștige la loto, la un moment dat se revoltă și-I reproșează că nu-l ajută deloc, că-i un Dumnezeu rău, iar Dumnezeu exasperat îi răspunde că a vrut să-l ajute de la prima rugăminte, dar că el, Ion, nu-i dă nicio șansă, că n-a jucat niciun bilet.
Încercam să-i explic tatălui meu că soră-sa nu-și neglijează viața lăsând totul în grija unui Dumnezeu, ci amintește de Dumnezeu în contextul eventualității în care ea se duce. Moare. Metastaza pe creier te responsabilizează în acest sens. Oricât de optimist ești, oricât ești de orientat către viață, nu ești idiot. Realizezi că diagnosticul e drastic și că medicina e neputincioasă aici. Începi să iei în calcul și varianta aia nenorocită. Cu atât mai mult cu cât medicii îți refuză cazul la un tratament - pilot experimental. Că stadiul în care ești este unul prea avansat, și nu există sorți de izbândă la acest nivel.

Dar tata părea blocat într-un cerc vicios al emoției - căpușă, probabil prima din viața lui în care s-a lovit de moarte și n-a reușit s-o elibereze de-acolo de unde era poticnită. I se-ntuneca mintea efectiv.
Eu visatul îl moștenesc fix de la tata. La fel ca mine, tata visează dinainte ce se-ntâmplă. Pe mama a visat-o cu mulți ani înainte s-o cunoască. Dar nu a visat un viitor, ci un moment din prezentul ei, din acel moment, moment în care nu se cunoșteau, nu locuiau în același oraș, nu aveau nici idee că se vor cunoaște vreodată. Și a văzut o scenă din viața ei, care chiar s-a petrecut. Cu lux de detalii, detalii pe care le-a și desenat, marcat fiind de vis. După mulți ani s-au cunoscut, iar el a recunoscut fata din vis. Ea l-a dus să-i arate casa în care a copilărit, iar el i-a adus desenul. Desenase fix o cameră din casă. Și pe ea, pitită sub o masă. Ea a recunoscut momentul în care chiar a făcut asta. S-a pitit speriată sub masă. Acea masă din desenul lui. Iar ea era desenată după chipul și asemănarea ei.  De parcă a stat de model.

Și sora lui visa.
Am aflat asta puțin înainte de a se duce, într-o discuție scurtă și cuprinzătoare. Eu am sunat-o să-mi cer iertare pentru tata, ea mi-a spus că nu-i cazul, că ea nu e deloc supărată și că-l înțelege, eu am încercat să-i zic că eu visez, și că știu cu siguranță că există o lume de dincolo, iar ea mi-a spus că știe că visez, și să stau liniștită că și ea visează. O discuție de maxim trei minute în care ne-am spus tot. Ultima discuție cu ea, de altfel. 
Am un talent inegalabil de a avea discuții edificatoare înainte de trecerea cuiva drag. Încheieri fără conștiința finalului uneori. Dar asta e o altă poveste.

Cu toată incursiunea  lui în dimensiuni ascunse ale vieții, tata se declară ateu. Dacă ar face-o fără patimă, m-aș fi uitat mai atent în jur. Să văd ce vede el, să înțeleg ce (poate) a înțeles el mai adânc decât mine.
Dar el e pătimaș. E reactiv. Sare ca ars. 

Stimul - reacție. Stimul - reacție. Stimul - reacție. 

Psihologia, șamanismul, bunul-simț personal - prin prisma tuturor mă duc cu gândul la acea energie psihică blocată-ntr-un episod dureros. 

Și viața face că la ultimul RMN să primesc răspunsul acela de care ne feream. Am făcut investigația sâmbătă dimineață și urma să primesc rezultatul undeva pe la mijlocul săptămânii următoare. Am lăsat adresa de e-mail la recepție, cu rugămintea să mi le trimită și electronic.
După-masă țârâie telefonul. Mail pe gmail. Deschid laptopul și citesc. E de la clinică. Știam că-l voi primi în aceeași zi de când am dat cu ochii specialistul care intra în tură fix când ieșeam eu din aparat. Am avut o discuție scurtă cu domnișoara drăguță care mi-a făcut procedura. Am rugat-o să-mi spună dacă mai e acolo ceva, ea s-a scuzat că nu poate face asta pentru că nu e specializată pe interpretare, și că doar specialistul poate face asta. Atunci a intrat specialistul și am știut că prima interpretare pe ziua aceea va fi a mea. Că nu voi aștepta nici 4 zile, nici măcar una. Și așa a fost.

Am deschis mailul, am luat laptopul și m-am dus la ai mei în cameră, ca să nu mă vadă Maya crispată. Că prima reacție a fost de crispare. Eu mă așteptam la alt rezultat după ultimul vis și evoluția mea din ultima vreme.

A fost o perioadă de tăcere, niște întrebări-răspunsuri pe termeni de specialitate, gen ”tija hipofizară”, apoi, de nicăieri tata a izbucnit.

- Și acum? Unde-i Dumnezeul tău?
- Primprejur, de ce?
- Adică vrei să-mi spui că tu încă crezi că există așa ceva?? Ce creatură-i asta???
- Dar cine-a zis că-i creatură?
- Păi voi, ăștia, credincioșii, spălații pe creier, care credeți într-un moș imbecil care taie și spânzură, în loc să vă trăiți viața cu puterile voastre!
- Pardon, cred că nu la mine te referi.
- Fix la tine! Ce ai de gând? Să te dai bătută? Cum te ajută Dumnezeul tău? Soră-....
- Moment. Cred că noi doi avem aceeași credință, fix la fel. Doar la exprimare suntem diferiți.
- Poftiiim?? Asta-i ultima!
- Dacă ai răbdare maxim două minute, ai să vezi că am dreptate.
- Dar nu..
- Zt. Două minute și-apoi îl zici pe ”nu” dacă mai ai de ce. Întâi. la fel ca tine, eu nu cred că există un Dumnezeu-moș-bărbos purtător de baston. Astea sunt mituri. Interpretări. Personificări ale unui conținut atât de vast încât nu poate fi definit cumva în termeni logici. Doi. Știu că și tu, ca și mine, noaptea când dormi ai acces la chestii care contrazic fizica clasică. Aia care te-nvață dimensiunea ”timp” și imposibilitatea de-a-l șunta. Teoretic, n-ai cum să trăiești nici măcar într-un fel, momente din viitor, da? Nici momente din prezent la care nu participi tu fizic. În teorie, mintea ta este o secreție a organului creier. Conștiința ta există ca o consecință a proceselor tale organice. Așa zice știința, da? Dar tu cu conștiința ta ai experimentat chestii care contrazic aceste teorii. Acum vin din urmă cercetători care pun în discuție redefinirea conștiinței. Pentru că secreția organică nu stă-n picioare. N-a stat niciodată. De-acord pân-acum?
- De-acord.
- Super. Atunci, eu cred că și tu crezi că există un fel de câmp energetic viu, care ne conține pe toți cumva, într-un fel pe care nu-l putem explica, încă, în termeni liniari.
- Da, asta cred și eu.
- Super. Atunci ești de-acord cu mine că acest câmp energetic este inteligent. Cumva cum noi suntem incapabili să interpretăm cu informațiile pe care le deținem din școală, sau din educația primită acasă. Dar, din experiențele personale știm amândoi că suntem conținuți de o structură energetică greu de definit, dar foarte ușor de experimentat. Faptul că  tu visezi noaptea ce ți se-ntâmplă ziua, sau peste 10 ani - cu lux de amănunte, contrazice fizica. Deci tu trăiești ceva ce au aș putea contesta, pentru că așa ceva nu este posibil, nu este în acord cu matematica ta la care ești as.
- Păi, matematica...
- Da, are necunoscuta. De câmpul morfic ai auzit vreodată?
- Sigur că da.
- Și? E abureală?
- Nu, păi asta încerc eu să-ți explic, că nu există Dumnezeu, că asta-i o viziune de îndobitocire a maselor, că de fapt toți la un loc suntem o energie creatoare, sigur, cu o inteligență per-total, dar fiecare în parte e responsabil de propria energie, nu există șefi de turmă, ci influențe ale propriului mod de a gândi (a vrut să zică ”a simți” dar s-a oprit la timp). Normal că întregul are o influență, dar individul își gestionează propriile întâmplări. 
- Eu ți-am zis că avem aceeași credință. Asta cred și eu. Asta e religia mea.
- Nu. Popii manipulează oamenii prin frică. Frică de ce? Pentru ce? Ca să supună prostimea și să jecmănească de bani.
- Eu nu vorbesc de popi. Nici tu n-ar trebui, pentru că nu ai stat de vorbă cu vreunul.
- La înmormântarea lui so..... Popa-i bețivan ca mine. Îi învață pe retardați că-i bate Dumnezeu. 
- Tu-mi vorbești de oameni, eu îți vorbesc de conștiință. Tu o definești fix ca mine. Credem în același Dumnezeu - nepersoană.  Tu, pe de-asupra crezi și-n extratereștri. Deci viziunea ta în spațiu admite că există formă de viață diferită de ceea ce cunoaștem noi pe pământ. Poate superioară, dar în orice caz cu alte caracteristici, conforme dimensiunii în care ființează. Dar cineva care ne-aude poate zice că-s prostii, că așa ceva nu există, pentru că nu a trăit experiențe care să-i demonstreze adevărul nostru comun.
- Păi aici n-are cum să mă contrazică cineva.
- Are cum. Dacă înțelege greșit cum explici tu, care ai experiențe la care el nu are acces. Ca-n meseria ta. Teoria fără practică e abstractă și greu de vizualizat în spațiu.
- Da. Eu am o viziune foare exată în spațiu. De aia sunt foarte bun la desen tehnic.
- Na. Acum imaginează-ți că popa face un desen tehnic pe care trebuie să-l reproducă enoriașul. Crezi că poate oricine?
- Clar, nu.
- Și acum imaginează-ți că mai sunt și popi care cred în viziunea în spațiu a celor care o au, dar, personal nu o au. Și că e explică ceva ce cu siguranță există, dar cu cuvintele și interpretarea  celui care nu are această capacitate. Viziunea-n spațiu. Am decis deja că fără ea, e greu de reprodus, da?
- Păi da.
- Deci, mai degrabă e o chestie de interpretare. Nu toți au viziune-n spațiu. Acuma, dacă tu explici geometria aplicată la ăla care n-are nicio treabă cu felul ăsta de cogniție, ăla înțelege cu termenii lui. E vina ta? Sau geometria nu există?
- Ba da, există.
- Asta ziceam și io.