sâmbătă, 22 iulie 2017

Eu pot să spun Nu

Știi care este partea ingrată a faptului că eu scriu despre toate lucrurile astea despre suflet, despre creier, despre toate fețele bunătății și-ale echilbrului?
Nuuuuuuu.... nu-mi spune că n-are ce să fie, că lumina și întunericul sunt atât de complementare că nimic nu-i scutit de împreunarea ăstora două. Important este să le păstrezi echilbrul, ăsta-i șpilul.

Partea ingrată este că sădesc așteptări de multe ori nerealiste în oameni.
Mă rog, în principiu eu nu sădesc nimic, că am stabilit de mult că fiecare-i responsabil de propriile filtre judicative. Dar omul are tendința să-mi atribuie mie partea asta din el.
În consecință, mulți au tendința de a aștepta de la mine să fiu un fel de Mesia, așa, mai ales în viețile lor personale.

Așa se face că în acest ritm, în acest moment ar fi de așteptat să trăiesc undeva la vreo 30 de idile unice-n viață - concomitent, să fiu în același timp măritată (happily) cu alți șapte, și, în principiu să-mi dedic toată viața, și puțin mai mult dacă se poate - afectelor tuturor oamenilor. Pe care-i cunosc personal sau nu.  

Nimeni nu se așteaptă la cuvântul ”Nu” zis din gurița asta zicătoare de echilibristică sufletească.
Și este foarte amuzant, pentru că unul dintre secretele păcii interioare constă în a-ți gestiona ”Nu-urile” și ”Da-urile” în acord cu miezul tău!
Altul dintre secrete ar fi ăla de-a te ști pe tine ca pe Tatăl Nostru, cu bune și cu rele, și a te place fix așa cum ești.
Să poți să spui ”Nu” fără teama reactivității sau a consecințelor de orice natură - este o putere pe care o câștigi în timp.
La fel cum este și abilitatea de a-l spune pe ”Da” la momentul lui, atunci când tu din tine simți asta.

Astea-s puteri, să știi.

Eu mă dau pe mine de exemplu, dar este pentru tine, pentru povestea ta, oricine ești care citești.

Am fost prizonera lui Trebuie / Nu Trebuie, E Bine / Nu e Bine, E frumos / Nu e Frumos, multă vreme în viața asta.

Pe mine personal, rolul Salvatorului m-a mâncat de ficați.
O lungă perioadă de timp am fost incapabilă să-l zic pe Nu. 
Am conștientizat că Da-ul e oricum inutil, mâncător de energie bilateral, poate chiar mai distructiv decât Nu, dar mă simțeam prizonieră în capcana unui Da perfid.
Nu mă refer doar la relații romantice aici. Mă refer la prietenii, la relații de colegialitate, la oameni străini cu interacțiuni sporadice sau unice.

Bine-nțeles că eu în mine mi-am găsit mereu motivații pertinente în fața oglinzii strâmbe de-atâta uzură interioară inutilă.
Eu îl simțeam pe Da-ul ăla, eram pe sentiment cu el, eram o echipă, un duo salvator al propriilor dureri cronicizate-n timp.

Dar un Da zis ca să salvezi, de cele mai multe ori nu salvează pe nimeni. Pe NIMENI. 
E doar o agonizare a unui Nu inevitabil.

Ajuți omul, îi dai și din tine dacă-i trebuie lui mai mult, dar nu-l arunci în prăpastie cu bună știință, că el crede că așa poate zbura. Tu dacă vezi mai bine - îi zici Nu.
El te acuză de răutate - ete fleoșc.

Omul te etichetează oricum. Habar n-ai în câte feluri. Și tu etichetezi, nu te crede mai cu moț. De fiecare dată când pui o pecete pe cineva, că-i de bine sau de rău - egal. Ai etichetat. De cele mai multe ori aiurea-n tramvai.

Omul e și bun și rău. Tu-i vezi doar părți. Și și pe alea le judeci cu filtrele tale. 

Așa cum ploaia nu-i rea, că hidratează rodul pământului, dar când te prinde în sandale și-o rochiță - cea mai subțire pe care-o ai în dulap - e afurisenia pământului. Sau când vine în exces și inundă.
O fi bună, o fi rea?
Crezi că-i pasă?

Omul poate deveni dependent de Da-ul tău, iar tu poți deveni dependent de rolul ăsta de Salvator torționar. Niciuna dintre variante nu are nimic de-a face cu altruismul.
Cred că ți-am mai povestit că atunci când am avut cea mai altruistă trăire - am zis Nu în loc de Da. Că am știut că așa ajut. Chiar dacă aparențele ziceau invers. Ți-o spun și vreau să te gândești cu mintea ta la asta: altruist ești atunci când nu dai nici trei lei rupți pe aparențe. Pe imaginea ta. Pe etichete. 
Ești altruist. Te dai pe tine. 

Dacă simți asta. Dacă trăirea ta interioară către asta te mână. Dacă nu - nu-ți fie teamă de Nu. Ai încredere în viață, așa cum viața are încredere în tine. Te gândești vreodată la aspectul ăsta? 

Nu te-ndemn să fii egoist. Ar contrazice ființa mea. 
Te-ndemn să-ți cauți echilibrul. Să fii în acord cu tine, cel care ești înăuntrul tău, acolo unde nu are acces nimeni. Acolo unde măștile Personei nu-ncap. 

Persona reprezintă o față a personalității tale creată pentru a te integra în societate. Un Eu cosmetizat, din credința găunoasă că acesta nu este suficient de agreabil de capul lui. Credința vine din acele tipare formate inițial, când ți se spunea că e foarte urât ce ai făcut, că nu trebuie să zici sau să faci anumite lucruri, că nu este voie, că ești prost, că nu ești în stare, că ești obositor, că ești rău, și erai pedepsit în consecință prin corecții fizice, sau retragerea afecțiunii. Cu timpul ai învățat că trebuie să afișezi lumii un Eu mascat corespunzător. Pentru că suntem ființe sociale, pentru că interacțiunea interumană face parte din nevoile de bază ale ființei.

Nu e ceva rău în Persona. Nu e ceva greșit aici. Mecanismul de producere este inerent psihismului. E un dat.
Dar este important să o integrezi în tine, să fii în acord cu toate fețele tale, să o aduci într-un adevăr al tău, oricare ar fi acela. 

Adevărul este subiectiv, așa că poți să te detașezi de conformitatea acestuia. 

Tu, eu, restul lumii - toți avem un PUNCT de vedere. Adică dintr-o realitate impresionantă, noi, fiecare avem un locșor al nostru din care privim și judecăm în funcție de aspectele la care avem acces vizual. 

Mi-a schimbat viața un discurs al lui Jung în care vorbea despre tipuri psihologice, și concluziona că o categorisire absolută a acestora este imposibilă, pentru că procesul judicativ se face tot prin filtrele propriului tip psihologic. 
Zicea: Eu sunt un introvertit, așa că felul în care traduc eu realitatea poate fi diferit de felul în care vede extravertitul. Adevărul trebuie să fe undeva la mijloc. Important este să rămânem deschiși înțelegerii. Citez din memorie.

În viața mea am avut parte de multe ”corecții”, și în același timp de o ignorare crasă a nevoilor de bază ale ființei mele.
Aveam în față doar două posibilități: 
- Să mă blochez în trecut, să mă atașez de o imagine distorsionată prin prisma conflictelor interne inițiale;
- Să-mi iau în mâini durerea și s-o privesc pe toate părțile, că-i a mea, și pot. Apoi să-mi găsesc locul în mine, cu lumina și umbrele mele unice.

Da, acum pot să-l spun pe Nu în toate formele lui, și sunt perfect împăcată cu alegerile mele. Am încetat de mult să simt nevoia aprobării sau validării din exterior. Sunt un trăitor de plin, fără teama judecatei aproapelui. 

Acum știu că nu am de salvat nimic, dar mai ales pe nimeni. 
Nici măcar pe mine, pentru că, la naiba, totul este bine-n viața mea! 
Am încredere în viață, așa cum ea are încredere în mine. 
Nu sunt obligată să plac tot ce văd, nu sunt datoare să schimb lumea pe tiparul meu. 
Subiectivismul meu nu este cu nimic mai special decât subiectivismul aproapelui meu. 
Sunt egale în fond. 
Diferă doar formele, iar forma e supusă schimbării, mereu.

Odată cu individuarea, am câștigat niște Puteri nemaipomenite. 
Pot să zic Nu, Gata, Plec, Stop, Adio, La bună vedere, Nu doresc, Nu mi se potrivește, Nu mă coafează, Nu am timp, Nu am chef, Nu .... măi, îl pot zice pe Nu în toate felurile lui, fără niciun război intern, fără teama oprobiului, fără grija judecăților de valoare.

Așa cum judecata aproapelui poate conta, de ce nu ar conta și propriul proces judicativ?

Pot să zic Da, Vreau, Vino, Pot, Îmi place, Am chef, Mă bucură, Îmi tremură genunchii de drag.... îl pot zice pe Da în toate formele lui, cu aceeași pace interioară.

Eu mulțumesc vieții că exist, fix așa cum sunt. Se pare că are o încredere oarbă în mine, indiferent de felul în care mă văd eu sau altcineva. Este posibil să fie așa pentru că unitatea e valoroasă prin diversitate. Iar eu mi-am găsit Puterea să văd Unitatea.

Așa cum organismul meu are puterea să accepte că nu toate celulele au funcțiile inimii, chiar dacă, odată oprită ea, inima - el, organismul - moare.
Totuși, pentru ca inima să-și îndeplinească funcțiile vitale, absolut toate procesele tuturor tipurilor de celule - sunt la fel de importante.  

Tu cum ești cu tine zilele astea?
Nu, nu-mi răspunde mie, răspunde-ți ție.