duminică, 2 iulie 2017

Hei, Salvatorule

Cred că-i a optsutepatrușpatra oară când scriu despre asta, și încă simt nevoia s-o fac. Din nou și din nou. Și din nou. Și din nou.
Lumea asta, slavă Domnului este plină de bune intenții. 
Din păcate, e la fel de plină de proaste direcții.

Una dintre aceste direcții proaste, dar proaste rău - este aceea adoptată în cazurile în care un om are o durere mare. Mare de tot, atât de mare, că cineva care nu trece prin experiența sa - nu i-o poate înțelege.
Și apar mereu susținătorii de pe margine care neapărat trebuie să-și dea o părere, un sfat, să-și simtă eul contribuitor. Să repare ei ce-i stricat în ochii lor. Să salveze. 


Salvatorii.

Salvatorul vine ca un ghiocel, cu aere de emerit, acest guru din spanac, acest mirobolant înțelept atoateștiutor - și dă o palmă la c..t, pleosc, hai că-s aici, să mi se simtă prezența.

Te sfătuiește, fără să-i soliciți, să te gândești la lucruri pozitive, și să-ți ignori durerea care taie-n carne vie. Ce-i drept, taie-n a ta, nu a lui, a salvatorului.

Să zicem că tu ai o boală terminală, și, oricât ai fi de optimist, știi că există varianta chiar să te duci. Știu, pare o cruzime să-ți cer să-ți imaginezi măcar așa ceva despre tine. 
Chiar este. 
Dar această cruzime face parte din experiența de viață a unor oameni, la fel de oameni ca și tine, față de care tu poate simți imperioasa nevoie să-ți dai cu părerea în privința a ceea ce TREBUIE să gândească, să simtă, să creadă, să știe.

Ce știi tu?

Nu știi nimic, salvatorule. N-ai cum, decât dacă treci prin experiența în sine, și nici atunci nu vei afla vreodată ce TREBUIE, vei afla doar cum e să-ți fugă pământul de sub picioare, să ți se usuce gâtul până la sufocare, să-ți privești moartea în ochi și să-nțelegi că ochii săi sunt mult mai agili decât părea-n poveștile nemuritoare. 

Nu vei ști ce TREBUIE.
Vei ști doar cât doare, și că NU TREBUIE niciodată, dar niciodată să faci pe deșteptul cu viața. Că-i legată de moarte în sfânta taină a cununiei, acolo unde muritorul de rând cu gândul nu gândește.

Știu. Tu în locul lui ai tăia și-ai spânzura. 
Dar nu ești. În locul lui.
Mulțumește lui Dumnezeu sau sfântului carnaval, mulțumește cui crezi tu, dar mulțumește că nu ești în locul lui și n-ai cum să știi nici prin ce trece nici ce-ar fi de gândit în astfel de cazuri. 

Pleacă-ți capul în fața durerii, căci habar n-ai ce lecții dă, ești printre norocoși.

E-atât de simplu s-arunci cuvinte ce par potrivite.
E foarte greu să ți le-aplici personal, în cazuri mult mai simple.

Tu ai tupeul, cu viața dansând în tine să-i zici ăluia care-și negociază viața cu însăși Moartea - că TREBUIE să ignore realitatea și să se gândească doar la lucruri pozitive.

Cât de cinic să fie un om.

Te invit să te pui în locul lui. Du tu povara asta o zi din viața ta, nu restul vieții tale.
Și-atunci să-ți vedem abilitatea de-a ignora elefantul din cameră, care se mai și așează pe mânuța ta făcătoare de minuni  la un pocnit din degete - chop-chop.

Vorbești ușor despre Putere atunci când nu ești nevoit să ți-o exerciți pe-a ta personală. 

Intenția e bună, știu.
Dar direcția..............

Ia zi. Când te lovești la degetul mic de la picior de-un colț de fotoliu: ce te-ajută? 
- Să-ți râdă cineva-n față care îți spune că NU TREBUIE să te doară, viața-i frumoasă, și TREBUIE să privești în partea cealaltă râzând ca idiotul la fasole;
sau
- Să-ți spună că-i pare rău că te doare, să te-ntrebe dacă te poate ajuta cu ceva, nu știu, o pungă de gheață, sau o mână pe care s-o strângi tare, să-mpărțiți durerea-n doi. 

Că durerea-i acolo, ea nu se duce cu teorii pe cât de frumoase pe-atât de sterile.
Iar filosofia-i potrivită la momentul ei. 
Sunt momente-n care TĂCEREA face cât o mie de cuvinte.

Iar tu, salvatorule, nu salvezi pe nimeni făcând pe deșteptul cu necazul altuia. 
Nici măcar pe tine. 
Îi spui omului în necaz că ȚIE NU-ȚI PLACE că nu râde ca prostu-n cucuruz, și vorbește despre moarte cu cuvinte precise.

Am o veste bună, și una proastă.

Vestea bună este că nu ești în măsură să ai o pretenție în acest caz, vestea proastă este că nu ești în măsură să ai o pretenție în acest caz.