joi, 27 iulie 2017

Just shoes

Întâia oară când am conștientizat că am o relație specială cu moda, dar în special cu pantofii, a fost pe la 12 - 13 ani. 
Atunci mi-am dorit pentru prima dată cu toată ființa mea ceva. O pereche de bocanci expuși în magazinul ”Magico” din centru. Cred că am intrat cu mama pentru niște jucării, sau caiete, ceva. Dar ochii mei s-au lipit instant de bocancii stil rock, talpă militărească, înalți până la mijlocul pulpei, cu șireturi în față, de jos până sus, date pe după niște găici metalice.

Mi-am zis în sinea mea că magazinul este într-adevăr magic, devreme ce eram magnetizată efectiv de o pereche de încălțări.
Mama a considerat, de asemenea, că numele magazinului reprezintă un adevăr incontestabil cu privire la ce efecte degajă-n om.

Până-n ziua aia nu am dorit niciodată nimic.
Am fost un copil bătrân de când m-a născut. 

Fiind prima născută în familie, absolut toată lumea era înnebunită să-mi satisfacă  orice capriciu. Erau pregătiți să-mi aducă luna de pe cer și câte stele vreau eu. Bunicul după mamă - cadru militar cu multe trese. Bunicul după tată - funcționar respectabil într-un orășel din Bihor. Tata - inginer la Porțile de Fier. Mama - șefă de magazin tricotaje. Pe vremea lui Ceaușescu - toate astea însemnau că eu puteam să mănânc banane și portocale când vreau eu, fără să stea nimeni la coadă. De asemenea, puteam să am la discreție sucul acela negru pe care îl procurau doar privilegiații. În general, puteam să am fix ce-mi doresc.

Iar eu nu-mi doream nimic.

Toată familia era exasperată cu privire la acest inconvenient. Eram o fetiță care-i punea pe toți în dificultate, prin lipsa oricărei necesități care să poată fi satisfăcută imediat. 
Eram sănătoasă tun pe de-asupra. 
Iar ai mei aveau pile pe la cei mai renumiți profesori pediatri.  
Ghinon. 
Mă încăpățânam să nu am nevoie de nimic din toate aceste privilegii de care ar fi putut beneficia ei fără efort. 
Bunica totuși a considerat că nu-i ok chiar să nu apeleze la numele său, mai ales că eu eram cam slăbuță. Așa că m-a dus la somitatea aceea de profesor, care a primit-o fără programare. Ca pe o mare doamnă ce era, fiind soție de cadru militar. M-a prezentat în toată splendoarea mea și i-a cerut să mă repare.
- Dar care-i problema, doamna B.?
- Domnule doctor, fata asta nu vrea nimic. Îi dăm numai bunătăți, avem borcănele cu pasteurizate de la sârbi, ciocolată, fructe, iar ea strâmbă din nas la tot. Abia mănâncă câte-o felie de portocală, de gura mea. Uitați și dumneavoastră ce slabă e. Și dacă noi n-avem grijă de ea.... păi copilul ăsta nu poartă nimic nefiert, e ținută ca la sterilizare, avem de toate, și ea nimic. O duc afară-n parc, și în loc să se joace cu copiii, ea face desene pe nisip. Stă și se uită la ei ca la proști. Ceva nu-i bine cu ea, doctore.

Doctorul m-a verificat pe toate părțile, și-apoi i-a stricat definitiv ziua bunicii.

- Doamnă, fetița e sănătoasă tun. Așa copil să tot ai. Problema nu-i la ea, problema-i la dumneavoastră. Ia n-o mai sterilizați atât, și mai lăsați-o să mănânce și de pe jos, doamnă, că așa-și face copilul imunitate. Să mai roadă din pereți, să mai scormonească-n pământ, să se târâie cu genunchii-n nămol. Și lăsați prostiile astea cu mâncarea. Să mănânce cât îi pică bine, și să n-o-ndopați cu porcării din Sârbia, că dacă se umflă ca un pufulete artificial nu devine mai sănătoasă. Dați-i cât mai natural, și-o să-mi mulțumiți când o crește ea mare. Iar cu copiii-n parc să se joace când vrea ea, doamnă. Ăsta nu-i un copil apatic. S-o lăsați să-și trăiască copilăria după firea ei.

Bunica a rămas profund marcată de această recomandare, și toată viața ei a povestit acest episod la oricine i-a trecut pragul. Îl știu pe de rost, de mică. 
La noi în casă a fost dramă.
Cred că astea cu CSF? NCSF - de pe facebook, provin fix din familia mea, din perioada anilor mei de copilărie. 

Copil bătrân am fost.

Le-am sfidat cu obstinență toate intențiile de a-mi aduce luna de pe cer.
Nu doar că nu am cerut nimic, dar nici măcar la insistențele lor n-am colaborat.  N-au putut să mă-nvețe să vreau, oricât s-au zbătut. 
Îmi aduc aminte că le puteam înțelege gândurile. Eram prea mică să știu că asta nu e ceva normal. Mă străduiam să le îndeplinesc dorințe, dar dorințele lor erau aproape abuzive în ceea ce mă privea. Răzgâiala pe care o așteptau ei de la mine, nu făcea parte din putința mea.
Când au apărut și frații mei, primeam totul în porții egale. Eu tot ce primeam împărțeam la doi și le dădeam lor. Dar ai mei erau deja împăcați cu necazul, și-și satisfăceau nevoile prin cei doi frați ai mei care erau opuși la personaliate față de mine. Ei doreau. Și erau și bolnăvicioși, amândoi. Ai mei aveau ocazia, în sfârșit, să se zbată pentru copiii lor. 

Când am zis că vreau bocancii, mama a trăit un șoc.  Întâi a crezut c-a-nțeles greșit. Eu am zis din nou, hotărât. Ea s-a uitat la mine cu ochii mari, și-n momentele alea am înțeles inchiziția. Revolta mamei în fața atitudinii mele ieșite din șablonul cu care se resemnase-n timp, îmi dădea fiori pe șina spinării. Acum, ceva nu era-n regulă cu mine - pentru că, în sfârșit, doream!

Nu mi i-a cumpărat pe loc. Pur și simplu a fost prea mult pentru ea. A trebuit să metabolizeze acest șah al ființei mele, care i-a zăpăcit mereu nevoia de predictibilitate. 

Dar mi i-a cumpărat curând. Întâi pentru că, atunci când am dorit ceva - am stăruit. Și-apoi, pentru că mama a-nțeles că asta ar putea fi o ocazie unică. Să cer eu ceva.

Ăștia sunt primii mei bocanci.



Pur și simplu i-am iubit. Odată cu ei, am început să asortez. Mi-am definit un stil propriu de la acea vârstă fragedă, tot în ciuda așteptărilor mamei, care, evident mă dorea ca o păpușă, cu danteluțe, fundițe, condurași de lac cu fundiță.

Eu mă defineam pe un stil pop-rock. Bocancii - elementul de bază în toată construcția. Asortați la colanți în culorile pământului, spre disperarea mamei pentru care ce nu strălucește sau nu-i strident - n-are valoare. Sau la rochițe scurte din bumbacuri. Albe, negre, verzi, maronii, crem. Pantaloni scurți (foarte scurți) de blugi. Și rupți pe de-asupra. Fuste lungi până-n pământ, în formă de A. Aceleași culori plictisitoare în ochii ce s-ar fi bucurat de galbenuri puternice, auriuri, movuri, blink-blinkuri.
O singură fustă-n cloș am acceptat de la ea, că era în culoarea albă cu niște frunze tomnatice printate. Și era mini.
Apoi mi-a cumpărat cu bucurie o rochiță tot în cloș, portocalie. Un portocaliu așezat, domol. Cu ceva alb. Partea de top îmi acoperea doar bustul, cu un guler lung, pe după gât, pornind de undeva din talie. Alb. Umerii goi. Spatele gol. Era dintr-un doc, cred.
În sfârșit arătam ca o păpușă Barbie. 

Una cu bocanci.

Cam așa era rochița. Dar portocalie cu alb. Și guler după gât.

Apoi au apărut hainele din piele. Pantaloni din piele, geacă din piele. Și rochițe în stil gotic. Nebunie curată. Toată alocația mea se ducea pe haine și bocanci. Bocanci de iarnă, bocanci de vară.

De-acum, mama aproape nu mai făcea față dorințelor mele.
Ceea ce a convins-o definitv că n-are cum să mă-nțeleagă vreodată. Cu excepția unor puseuri izolate de revoltă, ea s-a resemnat în ea cu faptul c-a dat naștere unei ciudate. 

Cele mai girly ținute ale mele erau cam așa:





















Dar zona mea de confort era așa: 

Încă este.




















Bocancii au rămas o pasiune a mea. Îi combin în fel și chip. Am fost în stare să-i port și la rochie de seară.
Cam așa.

Ohh, dar când au apărut șosetele acelea lungi, peste genunchi! 









Doamne, am fost în stare să le port zi și noapte! La bocanci, botine, cizme lungi, cizme scurte, ciocate, ba char și la pantofi stiletto!
Mereu din tricot. Niciodată din lycra, ciorapi care mi-au părut mereu vulgari.
































Apoi au apărut cizmele lungi, peste genunchi. Ohhh..... mi le-am dorit pe toate!! 



O nebunie. Mai ales cu bluze supradimensionate. Sau cu pantaloni scurți de stofă. 






Hei. Ți-am zis că-i pasiune.






Mama, frații mei, prietenele mele cele mai bune, unii foști iubiți de-ai mei - îmi spun(eau) mereu că sunt ciudata satului.
Ceea ce este perfect adevărat.
Ce m-a surprins neîncetat, a fost că fix tata a părut mereu să fie încântat de stilul meu.  Pe el nu cred că l-am năucit vreodată.
Bine, pe de altă parte... ce să năucesc la el? A fost, este, și rămâne un rocker noncomformist.
Prima dată când am auzit Deep Purple a fost la magnetofonul lui tata. Ba nu, întâi a avut plăci. 
Punea AC-DC și dispera vecinii. Și el se declara disperat de popularele vecinilor. Deci erau chit.

Să nu uit de salopete. Oricând, oriunde, oricum.
Apoi am început munca la birou. După muuuuuulți ani de reporterie. Teren. Morți, răniți, mafioți încătușați la parchet, ohhhh, parchetul... nopți interminabile în fața parchetului..... sinucigași pregătiți să se-arunce de pe clădiri, lupte cu săbii, filaje, crima organizată - traficanți de droguri, traficanți de carne vie.... Viață pe fugă. Fugă între un accident și-o crimă. Mereu contra-timp. Mulți bocanci. Mulți blugi rupți. Arareori costume masculine.

Apoi - munca la birou.
Cam pe-atunci am descoperit puterea tocului. 

Stiletto, săndăluțe, botinuțe, cizmulițe, platformuțe. Fără număr. Fără prejudecăți.






























Just shoes. A magic world of shapes and colors of the feminine essence.
Right, Ema?