sâmbătă, 8 iulie 2017

Zumzetul Eurilor

Orbecăim de cele mai multe ori printre gândurile noastre, înghesuiți în colțuri inexistente, construcții vechi ale unei minți axate pe Eu.

Cine sunt Eu?
Ce câștig Eu?
Ce pierd Eu?

Întrebări halucinante, repetate la nesfârșit, transformate-n ziduri de fortăreață în labirint.
Consolidarea Eului mănâncă energie în neștire, e bulimică, și de cele mai multe ori apatică.


Omul face eforturi constante să-și apere granițele fortăreței, care par să se dezintegreze sistematic, cu fiecare experiență trăită în lume.
Orice interacțiune cu alte Euri redefinește propriul Eu, amenințându-i stabilitatea.

Și facem slalom printre gânduri cretine, zi de zi, în încercarea de a repara ceva ce n-a fost niciodată stricat, însă n-a fost nici înțeles pe de-a-ntregul.

Mi-a zis nea Pamfile că-s nu-știu cum - tragedia creației. Stau ore-ntregi cu ochii-n pereți măcinând. Nea Pamfile-i retardat, cum poate să spună așa ceva, Eu nu sunt așa, e-atât de nedrept, înșirui compulsiv modurile în care sunt, le-ntorc pe toate părțile, le-așez în toate combinațiile, construiesc, dărâm, reconstruiesc. Un Eu ce se cere mereu asigurat, ca omul pe marginea prăpastiei, cu hamuri neomologate.
Cu fiecare reconstrucție, nea Pamfile capătă culori mai sinistre. Nu-i doar retardat, e și rău, e malefic. Niciun om bun n-ar fi în stare să-mi facă una ca asta. Cu fiecare repetare, mă conving de o realitate creată ad-hoc. Ad-hocul se permanentizează prin repetiție.

Eul meu se-mpacă doar atunci când celălalt Eu este denigrat până la nimicire. Se luptă-n săbii, paloșe, tunuri, rachete nucleare - fortăreața labrint trebuie salvată.
Labirintul se-adâncește cu fiecare zguduire din exterior, căci pasul vorbei omului de lângă mine e pas de uriaș în țara piticilor.

Arareori se-arată gândul înțelept ce-ndeamnă la stablizare din interior. De la fundație și până la poarta spre lume. Când știi că zidurile-s consolidate, anti-inundații, anti-tero, stai liniștit în castelul tău, și privești pe fereastră relaxat. Să admiri natura, să respiri aer de primăvară, să te bucuri de musafiri.
Ești gazdă bună când inviți omul în curtea ta și-i dai un pahar de apă rece de băut în tihnă pe-o băncuță curățată de gunoaie și frunze moarte.

Dar curățenia tot tu o faci, că-i vorba de interiorul tău, fortăreața - labirint a Eului ce-odată și-odată tot crește și devine responsabil.
Maturitatea e-o etapă ce necesită, dincolo de trecerea unei perioade de timp, implicare activă. Muncă. A omului cu propriile construcții mentale.

Atunci când am curat și ordonat în casa mea, iar porțile mi-s bine definite, eu pierd apetitul către luptă de-odinioară. Căci teama de năvălire-i un gând fără sens. De-acum nea Pamfile-i un om oarecare. El se zice pe el. Căci eu știu cum e să-ți cadă zidurile-n cap de fiecare dată când trece cineva mai apăsat. 

Interesant și demn de remarcat este că odată cu consolidarea Eului, cu definirea lui în termeni lipsiți de ambguitate, acesta se raportează instant diferit la celelalte Euri din lume. Odată scăpat de rolul de victimă, acest Eu înflorește-n cele mai sublime moduri. Când nu mai lupți pentru viața ta - te poți bucura de ea după voia inimii. Atunci primești musafiri cu drag, faci vizite din prietenie, te bucuri de soare, de nori, de iarbă, de oameni. Ești liber să vii și să pleci, să dansezi sau să stai într-un loc, visător. Zumzetul Eurilor e-un cântec al vieții, o viață eternă ce se cântă pe sine prin sine.