joi, 31 august 2017

O lume în care plouă pentru că cerul dorește, personal, să te ude

”Există oameni care trăiesc într-o lume în care plouă pentru că cerul dorește personal să-i ude.”

Nu-mi aparține exprimarea, deși am zis-o și eu pe asta, înainte de a constata că a făcut-o Alberto Villodo într-una dintre cărțile sale.

Constați asta și îți imaginezi liniștit că tu nu te numeri printre ei, clar, de vreme ce găsești amuzant să-i observi pe alții.

Sau cel puțin acesta este cazul meu. Am simțit un fel de siguranță de sine vorbind
despre niște ”ei”, alții decât mine, niște ”ei” pe care i-am descris excelent, pentru că am radiografiat pertinent mecanismele, și în plus am adăugat umor personal. 

Mi-am dat seama că și eu urmez stereotipiile cognitive clasice, la fel ca oricine altcineva. 
Nu-i o constatare comodă.
Cui naibii îi place să afle că-i comun, ba mai rău - e la fel de oaie ca restul turmei, nici măcar una neagră?

Angajamentul pe care mi l-am luat față de mine mă obligă la sincerități dureroase.

Aa, că mi-am făcut ordine la suprafață, că nu mai piș ochii la diverse chestii cu care nu mă mai identific - da, așa-i. E munca mea și bravo mie. 

Dar.
De fiecare dată când mă enervează ceva, de fiecare dată când mă simt contrariată de ceva, de fiecare dată când simt nevoia să dau o replică în stilul meu acid, sau, la polul opus - condescendent, de fiecare dată când efervescența mea se activează - ei bine.... de fiecare dată eu le iau într-un fel personal. Le raportez la mine. La ceva din mine. 
De fiecare dată când fac asta, eu trăiesc într-o lume în care plouă pentru că cerul dorește personal să mă ude pe mine.

Este o chestie care ține de mecanisme interioare bine întipărite.
Și este o chestie benefică în fața ei pozitivă, având în vedere că se leagă de instinctul de supraviețuire.
Ne naștem cu acest instinct, motiv pentru care nu-i cazul să-l blamăm. Tot ce vine ca reflex condiționat - este pro-viață. 

Natura deține o inteligență infinită. 
Printre datele acesteia se numără și că fiecare lucrușor în parte are două polarități. Iar supremul este atins atunci când ceva sau cineva este în echilibru.
Nici numai sus, nici numai jos.
Susul și josul sunt extreme.
Puterea se află întotdeauna în echilibru. 

Destul despre inteligența naturii (mă eclipsează), să revenim la mine. 

Eu zic despre mine că-s non-reactivă. Prin urmare, lucrurile-s așezate într-un oarecare echilibru.

Asta pentru că m-am eliberat de instinctul animalic de a sări la beregata aproapelui meu. 

Ai văzut vreun pitbull în atac? 
Eu am avut unul. Marco.
Cel mai blând, cel mai iubitor, cel mai înțelept câine. Odată am suferit foarte tare și timp de o săptămână nu am putut să mănânc. Câinele meu a refuzat mâncarea o săptămână. Stătea lipit de patul meu și plângea încetișor. Părea să-l doară durerea mea. 
De dragul lui m-am forțat să mănânc. Dacă am mâncat eu - a mâncat și el. Probabil mi-a salvat viața. Cu siguranță mi-a salvat inima. 
L-am investit cu o imagine de maestru zen. Ființă blândă, iubitoare, înțeleaptă, altruistă. 
I-am atribuit rolul tatălui, mamei, prietenului cel mai bun, duhovnicului. 
Toate la un loc.
După o perioadă am fost cu el în vizită la ai mei, care locuiau într-o casă cu curte mare și o livadă de vis. Aveau și o potaie mică, energică, jucăușă. Între cățelușul alor mei și pitbull nu s-a legat decât chimia respingerii. S-au mârâit, așa că i-am despărțit. Ăla micu venea la ușa care-i despărțea și făcea ca toți dracii. Ai mei îl duceau într-un acaret îndepărtat, el revenea numaidecât și mârâia la ușă către al meu. Al meu era mai degrabă pasiv.
Un moment de neatenție și au ajuns față-n față.
Sincer, mă temeam pentru pitbull. Maestrul meu zen. Alfa și Omega blândeții supraumane.
Într-o fracțiune de secundă s-a înfipt în gâtul piticului. N-a mârâit, n-a lătrat, n-a făcut niciun val. Direct la beregată. 
I-am ordonat să-i dea drumul, dar vorbele mele păreau să se piardă-n zare. Nu ajungeau la el. I s-a încleștat maxilarul în gâtul piticului și nimic nu-l întorcea din drum. 
Zvâcnea regulat, cu scopul clar de a ucide.
Maestrul meu zen se transforma în criminal. 
Am urlat. Degeaba. 
I-am vorbit mieros. Degeaba. 
I-am ordonat calm și ferm. Degeaba. 
Am luat o sapă și l-am lovit. Degeaba.
Nimeni nu poate să-și imagineze cât de tare ardeau lacrimile ce-mi curgeau în șuvoaie învolburate pe toată fața. Nimeni nu poate să-și imagineze revolta interioară pe care o experimentam, și cum se îmbina cu un respect devastator în fața naturii.
Îmi investisem câinele cu o imagine de care aveam eu nevoie o bună perioadă de timp. Câinele meu nu era un simplu câine, era salvatorul meu, era un maestru. Deasupra instinctelor, evident, de vreme ce-și ignorase foamea timp de o săptămână întreagă.
Doream cu orice preț să salvez viața piticului, și-n același timp doream cu ardoare ca Marco al meu să nu fie un criminal. 
Nu știu exact care dorință era mai mare. 
Deși nu-mi place să recunosc, cred totuși că-mi doream mai mult ca ființa pe care o imaginasem drept reper al impecabilității - să nu-și piardă din aura de sfințenie. Aveam nevoie de imaginea aia. În ciuda realității. Contra naturii. Nu iubeam câinele cu firea lui întreagă, iubeam imaginea pe care o construisem eu, de care aveam nevoie eu.
Am luat furtunul și am jetuit apă rece pe ei. Marco a dat drumul câinelui, care a fugit mâncând pământul. A scăpat cu viață piticul. 
Viața mea însă s-a schimbat. 
O vreme n-am putut să-l mai privesc pe al meu. Nu puteam scăpa de imaginea aceea încărcată de cruzime. Nu puteam să accept că maestrul meu zen are un instinct criminal. Pe care, culmea, nu și l-a stăpânit. Nici măcar de dragul meu.

De parcă fix de dragul meu s-a născut acel câine. Să-mi satisfacă mie nevoi legate de afecțiune și fidelitate.

Căci trăiam într-o lume în care ploua doar pentru că cerul dorea personal să mă ude pe mine.

Și încă trăiesc. De foarte multe ori. De câte ori investesc oameni sau întâmplări cu imagini fixe menite să-mi satisfacă mie nevoi. Vădite sau subliminale.

Îmi propusesem să scriu despre emoție, și cuvintele au curs în direcția asta. Hai că n-am deviat mult.

miercuri, 30 august 2017

Om-natură. Sau natura omului. Tot aia.

Lumea cumpără o grămadă de alimente cu denumiri ciudate, care nu cresc pe pământurile natale. Cu cât sunt mai scumpe, cu atât sunt mai apetisante. Dacă vin și în ambalaje minuscule, deja sunt must-have-uri. Au citit pe facebook că fix acelea, consumate regulat, vindecă de cancer și alte boli grave.

Lumea iese în natură, din ce în ce mai mult. Pe biciclete, trotinete și alte chestii cu roți. Mișcarea e sănătoasă, trebuie făcută. Bicicleta - de preferat să fie ceva mai scumpă decât o mașină second-hand, și neapărat colorată pastel. Iar la mână trebuie atașat un dispozitiv care să calculeze caloriile consumate, și alte chestii. Totul trebuie contorizat și calculat. Nicio mișcare în minus, dar mai ales niciuna în plus.

Lumea vorbește deschis despre importanța iubirii necondiționate, a gândirii pozitive. În general din tastatură. La confortul din casa securizată cu ușă blindată, cu trei dispozitive de blocare. Trăim totuși, într-o lume rea. Mai nou trebuie să ne temem și de refugiați (parcă nu erau suficienți hoții și violatorii noștri), o adunătură de criminali ordinari care vin să ne pângărească viețile civilizate, pline de iubire concetățenească.
Nu-nu, lumea nu urăște alte neamuri, da-de-unde, lumea este pur și simplu expertă în iubire, și se luptă cu întunericul. 
Întunericul este o entitate sofisticată de culoare neagră, expertă în arte marțiale și alte lupte drepte sau mai puțin drepte. În lupta cu sabia pare să fie vulnerabil, motiv pentru care lumea iubitoare petrece timp considerabil învățând să mânuiască săbii de lumină.
De asemenea, lumea, în necondiționata (de-acum) iubire, petrece o altă bună bucată de timp - punctând greșelile altora. Nu de alta, dar să se înțeleagă corect diferența dintre iubire și neiubire, corect-greșit, lumină-întuneric.  La care lumea este expertă.

Lumea meditează. Cu burta plină, balonată, dar nu-i stres, că pentru asta s-au inventat suplimentele alimentare pentru digestie, diureză, eliminarea țesutului adipos, suplimentarea de C, D, E, B......
Lumea meditează vizualizând forme. Forme care-i satisfac nevoi imediate ale corpului. Da, dar sunt forme de lumină, e altă treabă aici.

Lumea practică iertarea și eliberarea de poverile trecutului. Un trecut negru, sumbru, ordinar. Bine c-au aflat că pot scăpa de el. Delete, mother-fucker.  Te-am iertat și-acum dispari din calea mea. Nu-mi eclipsa lumina.

Lumea a descoperit spiritul. Și de-acum vrea să dea mâna cu el. Tot ce-i omenesc repugnă, bleax, caca.


”Dezgustul în fața realităţii însoţeşte întotdeauna iubirea pentru vise:
Quam soniel tellus dam cacli auspicio! spune un celebru mistic
literalmente: „Cât de urât devine pământul când privesc cerul!" Cum
adică! Ochiul tău rătăcind în spaţiu murdăreşte pământul, doica ta!' Dar
ce este pământul dacă nu un astru al cerului? Pentru că te poartă, e
murdar? Dar, dacă te-ai muta pe soare, dezgustul tău ar mânji curând şi
soarele! Cerul ar fi mai curat dacă ar fi gol·? Şi nu e minunat să-l contempli
pentru că ziua dă lumina, iar noaptea străluceşte de multitudinea
pământurilor şi a sorilor? Cum, pământul splendid, pământul cu oceanele
imense, plin de copaci şi flori se transformă pentru tine în gunoi pentru
că ai vrea tu să te azvârli în gol? Nu e nevoie să te deplasezi numai pentru
atât, crede-mă! golul e în mintea şi inima ta! ”
         Eliphas Levi - ”Marele Arcan sau Ocultismul revelat” 


Mâncatul sănătos este esențial. Dar, întotdeauna rodul pământului pe care te-ai născut tu, acela este leac de vindecare pentru corpul tău. E o chestie de genetică. În genele tale există informație din moși-strămoși. Iar strămoșii tăi nu mâncau quinoa, mâncau păsulă și crumpi. 

Mișcarea este esențială în toate procesele metabolice, și este de admirat efortul omului de a-și întreține mintea sănătoasă într-un corp sănătos și vice-versa, dar contactul cu pământul pare să fie ignorat. Mersul pe jos, contactul cu pământul, împământarea. Astea nu-s practici old-fashioned. Sunt rețete eterne pentru longevitate. Pentru tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.  De preferat fără tălpi de cauciuc, orice marcă ar purta acel cauciuc.

Iubirea, iertarea, gândirea pozitivă. Meditația. Bune, bune teorii. Păcat că dorim să le experimentăm tot prin prisma unui etern antagonism. De ce trebuie mereu să fie ceva împotriva a altceva? Bun-rău, corect-greșit, frumos-urât, iubire-ură, lumină-întuneric. Și totuși lumina este observabilă doar prin prisma umbrelor care o complimentează. Sunt complementare, nu antagonice. Atunci când privești o fotografie, formele pot fi văzute și admirate prin prisma uniunii fertile dintre lumină și întuneric. Altfel n-ai vedea nimic. Umbrele nu te urâțesc, ci pun în valoare forme armonioase.

... Iar întunericul n-a fost încă răpus de vreo sabie, fie ea și ”de lumină”. Din practica cotidiană, însă, se pare că de câte ori aprinzi lumina, întunericul dispare. Nu oricum, ci se metamorfozează în lumină. Căci el, întunericul nu iese pe niciunde. Aceeași încăpere este acum în întuneric și-n clipa următoare în lumină. Același aer, aceeași structură moleculară. 

Meditația este bună. Nu, este minunată. Dar doar în condițiile în care are legătură cu fondul. Căutând forma, se numește întărire a rețelelor neuronale de care de fapt, dorești să te descotorosești. Nu-ți eluda emoția, căutând forme care să-ți vindece patternuri defectuoase pe la spate. Nu așa merge treaba. Caută emoția. Asumă-ți-o. Joacă-te cu ea. Updateaz-o. Aliază-te cu ea, că-i a ta. 

Nu practica iertarea ca pe-o obligație. Nu te obligă nimeni la nimic. Este ok să simți tot ce simți. Cine a zis că e corect doar într-un fel, nu a luat în calcul că noțiunea de corect-greșit este una relativă.
Nimic forțat nu duce la ceva bun.  
Plus că iertarea este percepută de majoritatea dintre noi într-un fel eronat. Din întâmplările copilăriei am rămas cu impresia că iertarea e o chestie pe care o pecetluiești cu pupături și declarații care-ți contrazic sentimentele.
Nu declarația este importantă, ci binele interior. Transformarea emoției dizarmonioase. Dezlegarea de om sau de eveniment. Eliberarea. Înțelegerea că tu poți fi bine punct. Fără niciun ”dacă”. ”Dacă” și cu ”Parcă” sunt inamicii tăi. Nimeni altcineva. 
Atunci când reușești să-ți vezi binele nesprijinit de acțiunile oricui altcineva, abia atunci poți începe să te gândești la iertare. Dar atunci deja știi că nu ai pe cine - de ce - să ierți. 

Tot pe-atunci realizezi că tu nu ești ceea ce credeai că ești. Adică nu, nu ești buricul pământului, deși părea atât de verosimil până acum.  

Și mai afli că ești om-natură. Tu, natura, semenii tăi, animalele, totul este o țesătură vie, un organism complex, din care tu-celula poți alege să fii orice dorești să fii: una a sistemului imunitar, una canceroasă, tu alegi. Prin prisma propriilor procese interne. Ești o celulă stem la bază. Din toate punctele de vedere, pe toate planurile, direcția este dată de procesele interioare. Care procese nu au legătură cu forma, ci întotdeauna se bazează pe conținut. Fiecare conținut armonios creează forme în consecință.

luni, 14 august 2017

Liber

Iarna e prea frig, tânjesc după vară.
Vara e preaaa caaaaallld, să vină iarna.
La munte se duc că-i mai răcoare, daaaarrrrr.... mai bine mergeau la mare, totuși, că apa râului e prea rece.
La mare se duc că-i mare, daaaaarrrrrr.... mai bine mergeau la munte, totuși, că e prea cald, înghesuială, neamuri-proaste.
Soțul e prea așa, soția e prea pe dincolo, copiii sunt prea nuștiucum. Socrii sunt diavoli. 
Prietenie nu există. e un mit.
Jobul e de căcat, colegii sunt răi, șefii sunt retardați. Sau reptilieni.
Oricum, există o conspirație mondială împotriva omenirii.
Sistemul ne vrea proști și bolnavi. Asta când nu vrea să ne extermine specia.
Oricum, toți sunt manipulați.
Sunt niște biete victime neajutorate ale unui sistem diabolic care îi joacă-ntre picioare. 


Bine, dar toți cu excepția lor, nu ei, ei sunt treziți, ei au constatat toate astea, deci sunt treziți, sunt o specie aparte. Ei nu se lasă manipulați, ca prostimea.

Bine, jobul tot de căcat e, șeful tot reptilian, soacra tot diavol. Prietenia tot un mit. Căldura tot prea caldă, frigul tot prea rece.

Toate relele pământului tot din exterior vin. 

Ce? Doar nu crezi că doar el e veșnic nemulțumit și cârcotaș? El e trezit, nu uita. Poate tu ești oaie. D-aia îndobitocită. De sistem. Mergi cu turma.

Toate relele pământului au o rezolvare simplă. Ieșirea din ”turmă”. Trezirea.

Autismul nu e boală, ADHD nu există, cancerul nu există, dar dacă totuși ai așa ceva - bea bicarbonat cu lămâie, trece brusc. Când ești bolnav nu ești de-adevăratelea bolnav, ești doar prost. Când ai probleme, nu ai nicio problemă, ești doar adormit. Bine, și manipulat de sistem. Să nu uităm sistemul.  Tu ești responsabil de viața ta, dar sistemul, sistemul te-ntrece mereu, că e condus de reptilieni. Ăia-s mai șmecheri de fel.

Îmi cer scuze dacă cumva între timp s-a schimbat specia diabolicelor creaturi manipulatoare. Nu-s chiar în temă cu noutățile astea de ordin ocult mondial.

Recunosc, sunt puțin prea ocupată cu propria viață, și în ultimii peste 10 ani m-am cam focusat pe demonii din mine. 
Mici reptilieni rebeli. 
Cu niște arătătoare incredibil de lungi, care mă zăpăceau. Unul mai pârâcios ca altul. Îmi arătau, zi și noapte, toate defectele lumii. Îmi demolau tot ce intenționam să construiesc. Îmi nimiceau orice speranță la o viață liberă. Mă simțeam prizonieră într-un trup efemer și defect din natură. Natura lumii în care m-am născut. O lume rea, proastă, adormită. Eu, singura trezită. 

Eu și demonii mei pârâcioși.

M-am decis să mă ocup de ei, fiind singurii cu care puteam purta un dialog onest, pe aceeași lungime de undă. Erau ai mei.

I-am vorbit de i-am zăpăcit. 
Ăștia-s nevorbiți, de fel, dar când dau de dialog, sar ca arși. Nu le place, dar deloc. Se simt amenințați, cum adică, să vorbiți?? Tu taci și-ascultă, e de-ajuns. Ei știu tot. Tu ești doar o biată victimă, tu nu ai nimic de zis, tu să asculți și să execuți. Zi mersi că te-nvață ei unde să arunci arătătorul, și cum să te dai cu fundul de pământ.

Io eram de partea lor, dar cu vorba n-am lăsat-o moale, chit că m-au cârcotit. 

Pe măsură ce te-obișnuiești să vorbești cu dracii tăi, deprinzi un fel de familiaritate cu metehnele fiecăruia. Știi cum e, nimeni nu-i perfect. Toți avem și bune și rele. Așa și dracii din noi. Cum i-am cunoscut din ce în ce mai bine, discuțiile noastre au căpătat în timp forma unei terapii de grup. 
Mare succes.
În prezent, toți demonii mei interiori sunt zen. Atât de zen, încât naiba s-o ia de lume, n-ar mai arăta niciunul spre ea când mă-mpiedic. Arătătoarele lor desenează bezele idioate și hărți plictisitoare cu traiectorii de emoții.

Nu știu  exact ce face oculta mondială și ce invenții poate scoate pe piață în materie de îndobitocire a maselor, pentru că, între timp am prostit dracii din mine pân-au învățat să trăiască pur și simplu. 

Aerul se respiră fără efort, cu sau fără sistem, cu sau fără exterior. Mâncarea mi-o gătesc eu cu mâinile mele, patul mi-l aștern fix cum doresc să dorm.
Copilul mi-l educ cum consider de cuviință. Când o fi să meargă la școală, mă voi strădui să particip activ la eforturile sale de a învăța. Pentru a o susține, întâi de toate, că asta-i nevoia copilului fraged, dar și pentru a supraveghea, a o feri de eventuale abuzuri de orice fel. Că-i puiul meu. Responsabilitatea mea, înainte de sistem.
Mulțumesc vieții că-i sănătoasă și perfectă. Ce poate fi mai frumos?

Da, există probleme. Da, există boli. Da, există răutate. Da, există manipulare. Da, există de toate. La discreție. 
La discreția fiecăruia. Fiecare își ia ce poate și știe din tot ce este. 
Fiecare e liber să facă ce poate și știe cu tot ce are. 
Liber, liber, liber, liber, liber, liber, liber, liber, liber, liber, liber, liber, liber, liber, liber, liber, liber.

Liber.
 

duminică, 6 august 2017

Cultul Eului

”Hm, interesant, cine e fătuca asta?” - un comentariu de pe o postare de-a mea. În primă fază am crezut că se-așteaptă să mă disociez și să-i răspund, ceva gen ”Nu știu, fată, o fi vreo  bloggeriță”, sau ”E Andreea Gecse, fată, o fătucă ce scrie niște kkturi pe-un blog”. Mi-am dat seama totuși că nu, nu are așteptarea asta de la mine, e doar un comentariu care s-a nimerit pe postarea mea, nu pe distribuirea de unde, probabil, citise ce am scris eu. 
Fătuca asta. Moamă, da ce dăștepți sunt unii, băăăăbăiatuleeeee. Sunt ei, chiar ei,  alfa și omega, yinul și yangul în proporții egale, perfect simetrice, plus un glam nemaivăzut, un fel de cireașă de pe tort așa, niște supercalifragilistici de o rară excepție.
Râzi? Ți se pare amuzant? Ia mai gândește-te odată, vezi dacă nu cumva te numeri printre ei.

Despre smerenie am plăcerea să scriu în această seară toridă de august.

Despre acea stare de a fi - cuprinzătoare. Acel echilibru interior dătător de liniște-n
capetele sofisticate. Acea armonie clarificatoare, ce răspândește-n om împăcarea cu sine, deci ca un bumerang în efect - împăcarea cu Lumea. 
Starea de înțelegere dincolo de orice dubiu a naturii omului și-a vieții.

Știi, ai observat și tu, că, atunci când înțelegi ceva - te liniștești? Toți demonii interiori se calmează, tot apetitul tău spre victimizare se evaporă, puf! Înțelegerea aduce cu sine o chestie absolut magică numită consensual pace interioară.

Pace.
Un cuvânt superb. O stare ce depășește puterea de simbolizare a cuvântului. Mai ales în perioada acestui bum tehnologic, perioadă în care societatea este axată pe acțiune (mai ales) mentală, aglomerație, grabă, taskuri, goaluri, deadline-uri, etc....

Cât și de ce să ne mai gândim pe noi înșine? 
Gândim, noi credem că ne gândim, ba chiar de multe ori ne facem un cult al propriilor euri, ne dezvoltăm personal, e la modă, știm pe de rost tot felul de expresii-ancoră, ni le scriem pe bilețele, că cică să ne învățăm să ne iubim pe noi înșine ca să devenim stăpânii lumii noastre, guruși încarnați iubitori de omenire în derivă.

Bine zis. Ne dezvoltăm personal. Cultul eului. Îl creștem mare, mare, mânca-l-ar mama pe el de dolofan.

Ne iubim pe noi din ce în ce mai mult. Cu iubirea pe care o cunoaștem. Adică în mod egoist și defensiv. Ofensiv chiar. În funcție de istoria personală. Devenim niște barbari, și asta cu bună știință, în numele iubirii. Ne călcăm sufletele-n picioare și-i călcăm pe alții pe suflete cu bocancii jegoși. Duhnește-n jurul nostru a sulf și-l adulmecăm cu grația purcelușului isteric, zicând că miroase-a zambilă, praf de îngeri și commiphora myrrha.

Învățând intensiv să ne iubim, dezvoltăm intoleranțe la orice îndrăznește să contrazică nemaipomenitele noastre idei ori pretenții. Nu, din start ideea devine pretenție. Păi, stima de siiiineee băăăă, că dacă nici tu nu te stimezi, ce să te-aștepți de la troglodiții ăștia din cauza cărora biata ta ființă atât de specială a suferit atâta amar de vreme, când încă nu te iubeai pe tine? Tu te stimezi. Că meriți și-i și bine-n zona asta a micului dictator.

Și-apoi, din una-ntr-alta o dăm în megalomanie.  
Megalo în greacă înseamnă mare, grandios. 
Megalomania înseamnă delir de grandoare. Din păcate, este o afecțiune psihiatrică. Oameni care dezvoltă un cult al propriei personalități, care ajung să creadă despre ei că sunt personaje importante în plan social, mondial, că au puteri sau misiuni divine ieșite din comun, etc...

Știu, întâlnim astfel de atitudini atât de des în rândul leaderilor spirituali sau coachilor personali, încât putem crede că asta-i normalitatea, asta-i rețeta succesului.
Te invit să-i urmărești în timp. Cu mintea lucidă. Să le vezi și dramele, nu doar pozele frumoase.
Fix aceștia sunt aceia care la cel mai mic obstacol în viață, ce viață, în discuții banale în care simt că pierd controlul, invocă atacuri oculte, vrăji, farmece, atacuri psi sau cum naiba le mai zice la modă.
Dar și atunci sunt eroi. Stima de sine, prietene, csf, ncsf.

Controlul.
Acesta este cuvântul cheie. Vrem să controlăm tot. Și-apoi, fie, iubim și imperfecta umanitate. Că-i politically corect.

Toate astea sunt căutări și zbateri ale formei.
Aici e buba. Suntem dați naibii toți de spirituali ce mai suntem, cu iubirea asta de sine ce mi-a orbit efectiv cogniția de cât se repetă în toate mediile conversaționale.
Dar căutăm spiritul în formă. Așa, ca blonda din banc care-și caută cheile sub felinar, că acolo-i lumină, deși ea le-a pierdut pe trotuarul de peste drum. 

Autosuficiența asta nu lasă loc de căutare.
Să cauți miezul, sensul, rostul.
Să vezi ce-a zis ăla, și ălalalt, să nu te saturi de căutat până nu simți că poți să vezi cu ochii minții exact cum e, și-atunci să-ți dai seama că cu cât știi mai mult, cu atât mai puțin poți înțelege în profunzime. Pentru că înțelegerea omului se raportează în mare parte la modelul de referință din mentalul său. Dacă nu ai experimentat modelul de referință, tot ce poți face cu mintea ta - este să bâjbâi din puțin în puțin. 

Și-atunci te smerești. 

Înțelegi cât de puțin înțelegi, de fapt, dar înțelegerea asta este superioară oricărei forme de înțelegere experimentată vreodată-n viață.

Și-atunci nevoia ta de control este anulată din fașă. Să controlezi ce? Cine sau ce te amenință, așa încât să ai nevoie să deții un control?
Ce anume din tine poate fi amenințat vreodată, în afară de Eul plăpând ce-și plânge veșnic firea muritoare și conturul incert?

Și-atunci când te-ai smerit vezi totul la fel, dar diferit. Nu se schimbă nimic. Vorba maestrului zen: munții sunt munți, râurile sunt râuri. Dar atunci, atunci când ți-e foame mănânci, dacă ți-e somn dormi.
Și ăsta e lucru mare.
A fi atât de liniștit încât să faci lucruri normale fără a te condiționa, fără a te prepeli de grija corectitudinii, a imaginii de sine, a gradului de inteligență, de înțelepciune, de integritate, de nivel spiritual.... asta este o realizare a omului smerit. 

Avem de multe ori puseuri de dășteptăciune, de importanță. Cu sau fără școala spiritualității moderne. Părem așa, în propriii ochi, niște buricuri ale pământului ăstuia prea mic pentru propria importanță.

Fii atent la cantitatea de Eu din discursul tău. Și vezi-te, prietene. Vezi-te cu ochii tăi, înainte de-a da cu sapa după ceafa aproapelui tău. 

Iar pe Eu găsește-l și dincolo de cuvinte. 

Găsește-l în toate discuțiile tale în contradictoriu, acolo unde ții cu dinții de-o simplă idee, doar pentru că-i a ta, iar mai deștept ca tine nu s-a mai văzut, găsește-l în toate pretențiile pe care la ai față de apropiații tăi și față de străini, găsește-l în crizele tale de victimizare, da, crizele, că-s crize de copil răzgâiat care se dă cu fundul de pământ când nu-i așa cum vrea el, găsește-l în toate acțiunile tale care n-au altă utilitate decât hrănirea unei vanități puerile, găsește-l în actele tale de ipocrizie, căci tu știi bine când ești ipocrit, știi, dar nu-ți pasă, că Eul din asta se hrănește, găsește-l în toate discuțiile tale despre tine cu alții, atunci când ești incomod, când înjuri, când jignești, când persiflezi, când flegmezi judecăți de valoare fără măcar să ți se ceară, când critici, când te umfli-n pene, când ameninți, când ameninți că te sinucizi, când lași omului de lângă tine impresia că este responsabil de eșecul tău, sau de moartea ta, când apelezi la buna-credință a celui de lângă tine pentru a-ți vărsa propriul venin, etc... etc.....
În toate astea și-n multe altele îți poți regăsi Eul. Cu neobosita sa luptă pentru teritoriu, pentru control.

Dar mă luai cu vorba și uitai de ce ne-am adunat.

Personal, când am lucrat țintit la smerenia mea, am eșuat maiestuos. Căci mă ghidam după formă. Era pe modelul așa trebuie / așa nu trebuie. Era important să arate ca așa cum trebuie. Și asta-mi lungea drumul personal spre mine însămi dincolo de-un Eu gălăgios și conflictiv prin natura sa.

Atunci când m-am relaxat, viața a devenit generoasă cu mine. Mi s-a deschis mintea, cu fiecare zi, din ce în ce mai mult. 
Renunțasem la atașamentul meu mental față de smerenia-concept, și-mi vedeam de căutările mele cu modestia omului care înțelege cât de puțin înțelege. Până-ntr-o zi mi-am surprins lipsa reactivității în cazuri care, cu alte ocazii, în alte etape ale vieții mele, m-ar fi răvășit pe dinăuntru și de jur împrejur, și-ar fi creat furtuni cu tunete și fulgere.
Femeie, ori ești psihopată, ori ești smerită, mi-am zis într-o bună zi. Dar nici ultimatumul ăsta antagonist al autoetichetării n-a răscolit nimic, căci lumea nu se clătina nici hăis, nici cea. 
Da, am o părere atât despre viață cât și despre fiecare lucru în parte, cât de mic. Uneori o verbalizez, alteori nu. 
Nu mă-ntreba de ce. 
Uneori pur și simplu n-am chef să vorbesc sau să scriu, alteori consider că părerea mea poate revolta într-o asemenea măsură încât aș bulversa omul de lângă mine, și nu mi-ar folosi la nimic. 
Acolo unde înțeleg că pot dăuna cu ”deșteptăciunea„ mea - nu simt nevoia să mi-o etalez. Nu simt nevoia. Nu mă autocenzurez, n-am ce să cenzurez, pentru că nu mă zgândăre nicio nevoie. 
Nu, să nu crezi că las de la mine. 
E mai rău. 
Nu am ce să las, pentru că nu simt nevoia să controlez crezul omului, nici să-l calibrez pe convingerile mele, ca să mă validez pe mine. 

Nu sunt smerită așa, ca sfinții părinți sau iluminații despre care s-au scris cărți.
Dar sunt pe un drum lin al ființării.
Și asta-mi dă privilegii nesperate: când mi-e foame - mănânc, dacă mi-e somn - mă culc.