duminică, 6 august 2017

Cultul Eului

”Hm, interesant, cine e fătuca asta?” - un comentariu de pe o postare de-a mea. În primă fază am crezut că se-așteaptă să mă disociez și să-i răspund, ceva gen ”Nu știu, fată, o fi vreo  bloggeriță”, sau ”E Andreea Gecse, fată, o fătucă ce scrie niște kkturi pe-un blog”. Mi-am dat seama totuși că nu, nu are așteptarea asta de la mine, e doar un comentariu care s-a nimerit pe postarea mea, nu pe distribuirea de unde, probabil, citise ce am scris eu. 
Fătuca asta. Moamă, da ce dăștepți sunt unii, băăăăbăiatuleeeee. Sunt ei, chiar ei,  alfa și omega, yinul și yangul în proporții egale, perfect simetrice, plus un glam nemaivăzut, un fel de cireașă de pe tort așa, niște supercalifragilistici de o rară excepție.
Râzi? Ți se pare amuzant? Ia mai gândește-te odată, vezi dacă nu cumva te numeri printre ei.

Despre smerenie am plăcerea să scriu în această seară toridă de august.

Despre acea stare de a fi - cuprinzătoare. Acel echilibru interior dătător de liniște-n
capetele sofisticate. Acea armonie clarificatoare, ce răspândește-n om împăcarea cu sine, deci ca un bumerang în efect - împăcarea cu Lumea. 
Starea de înțelegere dincolo de orice dubiu a naturii omului și-a vieții.

Știi, ai observat și tu, că, atunci când înțelegi ceva - te liniștești? Toți demonii interiori se calmează, tot apetitul tău spre victimizare se evaporă, puf! Înțelegerea aduce cu sine o chestie absolut magică numită consensual pace interioară.

Pace.
Un cuvânt superb. O stare ce depășește puterea de simbolizare a cuvântului. Mai ales în perioada acestui bum tehnologic, perioadă în care societatea este axată pe acțiune (mai ales) mentală, aglomerație, grabă, taskuri, goaluri, deadline-uri, etc....

Cât și de ce să ne mai gândim pe noi înșine? 
Gândim, noi credem că ne gândim, ba chiar de multe ori ne facem un cult al propriilor euri, ne dezvoltăm personal, e la modă, știm pe de rost tot felul de expresii-ancoră, ni le scriem pe bilețele, că cică să ne învățăm să ne iubim pe noi înșine ca să devenim stăpânii lumii noastre, guruși încarnați iubitori de omenire în derivă.

Bine zis. Ne dezvoltăm personal. Cultul eului. Îl creștem mare, mare, mânca-l-ar mama pe el de dolofan.

Ne iubim pe noi din ce în ce mai mult. Cu iubirea pe care o cunoaștem. Adică în mod egoist și defensiv. Ofensiv chiar. În funcție de istoria personală. Devenim niște barbari, și asta cu bună știință, în numele iubirii. Ne călcăm sufletele-n picioare și-i călcăm pe alții pe suflete cu bocancii jegoși. Duhnește-n jurul nostru a sulf și-l adulmecăm cu grația purcelușului isteric, zicând că miroase-a zambilă, praf de îngeri și commiphora myrrha.

Învățând intensiv să ne iubim, dezvoltăm intoleranțe la orice îndrăznește să contrazică nemaipomenitele noastre idei ori pretenții. Nu, din start ideea devine pretenție. Păi, stima de siiiineee băăăă, că dacă nici tu nu te stimezi, ce să te-aștepți de la troglodiții ăștia din cauza cărora biata ta ființă atât de specială a suferit atâta amar de vreme, când încă nu te iubeai pe tine? Tu te stimezi. Că meriți și-i și bine-n zona asta a micului dictator.

Și-apoi, din una-ntr-alta o dăm în megalomanie.  
Megalo în greacă înseamnă mare, grandios. 
Megalomania înseamnă delir de grandoare. Din păcate, este o afecțiune psihiatrică. Oameni care dezvoltă un cult al propriei personalități, care ajung să creadă despre ei că sunt personaje importante în plan social, mondial, că au puteri sau misiuni divine ieșite din comun, etc...

Știu, întâlnim astfel de atitudini atât de des în rândul leaderilor spirituali sau coachilor personali, încât putem crede că asta-i normalitatea, asta-i rețeta succesului.
Te invit să-i urmărești în timp. Cu mintea lucidă. Să le vezi și dramele, nu doar pozele frumoase.
Fix aceștia sunt aceia care la cel mai mic obstacol în viață, ce viață, în discuții banale în care simt că pierd controlul, invocă atacuri oculte, vrăji, farmece, atacuri psi sau cum naiba le mai zice la modă.
Dar și atunci sunt eroi. Stima de sine, prietene, csf, ncsf.

Controlul.
Acesta este cuvântul cheie. Vrem să controlăm tot. Și-apoi, fie, iubim și imperfecta umanitate. Că-i politically corect.

Toate astea sunt căutări și zbateri ale formei.
Aici e buba. Suntem dați naibii toți de spirituali ce mai suntem, cu iubirea asta de sine ce mi-a orbit efectiv cogniția de cât se repetă în toate mediile conversaționale.
Dar căutăm spiritul în formă. Așa, ca blonda din banc care-și caută cheile sub felinar, că acolo-i lumină, deși ea le-a pierdut pe trotuarul de peste drum. 

Autosuficiența asta nu lasă loc de căutare.
Să cauți miezul, sensul, rostul.
Să vezi ce-a zis ăla, și ălalalt, să nu te saturi de căutat până nu simți că poți să vezi cu ochii minții exact cum e, și-atunci să-ți dai seama că cu cât știi mai mult, cu atât mai puțin poți înțelege în profunzime. Pentru că înțelegerea omului se raportează în mare parte la modelul de referință din mentalul său. Dacă nu ai experimentat modelul de referință, tot ce poți face cu mintea ta - este să bâjbâi din puțin în puțin. 

Și-atunci te smerești. 

Înțelegi cât de puțin înțelegi, de fapt, dar înțelegerea asta este superioară oricărei forme de înțelegere experimentată vreodată-n viață.

Și-atunci nevoia ta de control este anulată din fașă. Să controlezi ce? Cine sau ce te amenință, așa încât să ai nevoie să deții un control?
Ce anume din tine poate fi amenințat vreodată, în afară de Eul plăpând ce-și plânge veșnic firea muritoare și conturul incert?

Și-atunci când te-ai smerit vezi totul la fel, dar diferit. Nu se schimbă nimic. Vorba maestrului zen: munții sunt munți, râurile sunt râuri. Dar atunci, atunci când ți-e foame mănânci, dacă ți-e somn dormi.
Și ăsta e lucru mare.
A fi atât de liniștit încât să faci lucruri normale fără a te condiționa, fără a te prepeli de grija corectitudinii, a imaginii de sine, a gradului de inteligență, de înțelepciune, de integritate, de nivel spiritual.... asta este o realizare a omului smerit. 

Avem de multe ori puseuri de dășteptăciune, de importanță. Cu sau fără școala spiritualității moderne. Părem așa, în propriii ochi, niște buricuri ale pământului ăstuia prea mic pentru propria importanță.

Fii atent la cantitatea de Eu din discursul tău. Și vezi-te, prietene. Vezi-te cu ochii tăi, înainte de-a da cu sapa după ceafa aproapelui tău. 

Iar pe Eu găsește-l și dincolo de cuvinte. 

Găsește-l în toate discuțiile tale în contradictoriu, acolo unde ții cu dinții de-o simplă idee, doar pentru că-i a ta, iar mai deștept ca tine nu s-a mai văzut, găsește-l în toate pretențiile pe care la ai față de apropiații tăi și față de străini, găsește-l în crizele tale de victimizare, da, crizele, că-s crize de copil răzgâiat care se dă cu fundul de pământ când nu-i așa cum vrea el, găsește-l în toate acțiunile tale care n-au altă utilitate decât hrănirea unei vanități puerile, găsește-l în actele tale de ipocrizie, căci tu știi bine când ești ipocrit, știi, dar nu-ți pasă, că Eul din asta se hrănește, găsește-l în toate discuțiile tale despre tine cu alții, atunci când ești incomod, când înjuri, când jignești, când persiflezi, când flegmezi judecăți de valoare fără măcar să ți se ceară, când critici, când te umfli-n pene, când ameninți, când ameninți că te sinucizi, când lași omului de lângă tine impresia că este responsabil de eșecul tău, sau de moartea ta, când apelezi la buna-credință a celui de lângă tine pentru a-ți vărsa propriul venin, etc... etc.....
În toate astea și-n multe altele îți poți regăsi Eul. Cu neobosita sa luptă pentru teritoriu, pentru control.

Dar mă luai cu vorba și uitai de ce ne-am adunat.

Personal, când am lucrat țintit la smerenia mea, am eșuat maiestuos. Căci mă ghidam după formă. Era pe modelul așa trebuie / așa nu trebuie. Era important să arate ca așa cum trebuie. Și asta-mi lungea drumul personal spre mine însămi dincolo de-un Eu gălăgios și conflictiv prin natura sa.

Atunci când m-am relaxat, viața a devenit generoasă cu mine. Mi s-a deschis mintea, cu fiecare zi, din ce în ce mai mult. 
Renunțasem la atașamentul meu mental față de smerenia-concept, și-mi vedeam de căutările mele cu modestia omului care înțelege cât de puțin înțelege. Până-ntr-o zi mi-am surprins lipsa reactivității în cazuri care, cu alte ocazii, în alte etape ale vieții mele, m-ar fi răvășit pe dinăuntru și de jur împrejur, și-ar fi creat furtuni cu tunete și fulgere.
Femeie, ori ești psihopată, ori ești smerită, mi-am zis într-o bună zi. Dar nici ultimatumul ăsta antagonist al autoetichetării n-a răscolit nimic, căci lumea nu se clătina nici hăis, nici cea. 
Da, am o părere atât despre viață cât și despre fiecare lucru în parte, cât de mic. Uneori o verbalizez, alteori nu. 
Nu mă-ntreba de ce. 
Uneori pur și simplu n-am chef să vorbesc sau să scriu, alteori consider că părerea mea poate revolta într-o asemenea măsură încât aș bulversa omul de lângă mine, și nu mi-ar folosi la nimic. 
Acolo unde înțeleg că pot dăuna cu ”deșteptăciunea„ mea - nu simt nevoia să mi-o etalez. Nu simt nevoia. Nu mă autocenzurez, n-am ce să cenzurez, pentru că nu mă zgândăre nicio nevoie. 
Nu, să nu crezi că las de la mine. 
E mai rău. 
Nu am ce să las, pentru că nu simt nevoia să controlez crezul omului, nici să-l calibrez pe convingerile mele, ca să mă validez pe mine. 

Nu sunt smerită așa, ca sfinții părinți sau iluminații despre care s-au scris cărți.
Dar sunt pe un drum lin al ființării.
Și asta-mi dă privilegii nesperate: când mi-e foame - mănânc, dacă mi-e somn - mă culc.