duminică, 17 septembrie 2017

Anii rebeliunii

Părinții mei s-au luat, au făcut trei copii, au trăit toată viața pe sistemul ”te urăsc dar nu pot fără tine”.
Eu, în foarte fragedă copilărie, le-am prins și momente bune. Frații mei nu au mai prins asta, pentru că, odată cu venirea celui de-al doilea, deja erau sictiriți și plini de reproșuri unul la adresa celuilalt. Mai mult decât atât, tata a renunțat la postul de la Porțile de Fier, pentru că noul membru al familiei moștenise astmul mamei, și în Timișoara exista o doamnă doctor renumită care trata copii pe latura asta. Așa că s-au mutat în apartamentul bunicii, de-acum tânără văduvă, una cu personalitate.
Nu l-a plăcut niciodată pe tata, pentru că era ”rupt în genunchi”. Bine, pe vremea aceea, dacă erai ”rupt în genunchi”, de fapt nu erai tocmai neica-nimeni, că blugii ăia costau niște bănuți, dar bunica, femeie trecută prin vicisitudinile vieții, unde vedea gaură se gândea la cârpit.
Niciodată n-a fost bun tata, iar bunica a avut grijă să puncteze asta cel puțin de 3 ori pe zi.
Bine, pentru bunica nimeni și nimic nu era bun de-adevăratelea. Avea prietenele ei cu care toca tot ce exista-n jur. De la propriii copii, până la foștii consăteni (de-acum marile orășence aveau un statut de realizate, un fel de dive ale satului, prin extensie și experte-n tot).
Eu am prins momente bune și pentru că l-am prins în viață pe moșul, ultimul soț al bunicii mele, care în primii mei ani de viață mi-a fost un fel de înger păzitor. Dintre toți adulții ăia care-mai-de-care mai deștept și mai realizat din casă, moșul era bona mea.
Moșul a fost și el la viața lui un biet militar, șef pe la Pompieri înainte de pensionare, motiv pentru care era și cel mai modest dintre combatanții din casă. El era și de partea bunicii, că era soția lui iubită, era și de partea mamei, că era fiica lui adoptivă dragă, era și de partea tatei, că era soțul fiicei lui și împărtășeau îndrăgosteala teribilă față de mine, prima născută. Știu din povești că tata mă mai fura câteodată din pătuț, ca să aibă și el ocazia de a mă scoate la plimbare.
Bunicul era cel care mă ducea în fiecare zi la porumbei, plimbarea era sfântă. Cu bunicul dormeam la amiază, cu bunicul dormeam noaptea, bunicul era mama mea, iar mama era Aurica. 
Norocul ăsta, de asemenea a fost doar al meu. Când aveam puțin peste trei ani, a venit într-o zi salvarea la noi acasă și l-au luat de tot. Nu s-a mai întors niciodată.
Eu am știut de-atunci că așa va fi, și am încercat să-i opresc, dar a fost în zadar. Moșul însuși m-a rugat să fiu înțelegătoare, și să stau liniștită, că oriunde ar fi - el va avea mereu grijă de mine. Și-a luat rămas bun de la mine, și a plecat demn spre moarte. 
Eu am rămas cu sentimentul de vinovăție adânc întipărit în inimă. Ca un pumnal care se răsucește din vreme-n vreme. Eram convinsă că dacă aș fi reușit să-i conving să rămână acasă, moșul nu ar fi murit. Trebuia să insist mai mult, să zic, să zic ce știam, să le strig la toți că dacă pleacă - nu se mai întoarce, niciodată, n i c i o d a t ă.
Moșul și-a ținut promisiunea. Mereu, mereu când mi-a fost greu (și mi-a fost mai mult greu decât ușor) noaptea-mi apărea moșul meu într-un fotoliu-balansoar, cu o pătură peste picioare, iar eu stăteam cu capul pe genunchii lui. El mă legăna într-un ritm perfect, hipnotic, și mă mângâia pe cap, în timp ce-mi asculta zbuciumul interior, sau doar tăceam amândoi.
Niciodată nu se încheia visul fără să mă asigure că va fi bine.
Dimineața mă trezeam învigorată, cu o putere-n plus, puterea de a merge mai departe.
După ce s-a dus el, în casă războiul a prins formă și culoare. Nu mai exista niciun liant între ei. Erau pe mai multe fronturi, și uneori se formau alianțe pe bază de interese, dar, în general se luptau fiecare cu fiecare între ei.
Erau toți contra toți, și eu și frații mei eram victime colaterale. Eram revendicați de către toate taberele, iar de cele mai multe ori eram și puși să judecăm poziția adevărului în tabere. Erau sarcini grele, devastatoare. Nimeni nu avea dreptate, dar era imposibil să spună o asemenea grozăvie cineva pe acest pământ.
Simțeam frică, în fiecare zi. Mi-era teamă că se vor răni fizic, că se vor omorî între ei. 
Și gustul vinovăției prinsese rădăcini în mine. Mă simțeam vinovată că nu-mi pot proteja frații mai mici, mă simțeam vinovată de fiecare dată când se inflamau între ei din cauza mea, mă simțeam vinovată că nu știu sau nu am curaj să-i împac. Eram neputincioasă și dependentă de ei, pentru că eram copil, iar copiii nu pot locui singuri, nu-i angajează nimeni, nu știu să-și facă de mâncare, nu știu nici măcar de unde se cumpără caiete pentru școală.
Deci vinovată, speriată, neputincioasă.
Toată copilăria și adolescența mea am luptat cu acestea.
Am învățat să gătesc de pe la 10 ani, la școală am fost premiantă, iar în spatele blocului aveam gașca mea, toți cu cel puțin cinci ani mai mari decât mine. Nu puteam să simt atracție pentru nimeni de vârsta mea. Aveam nevoie de prieteni maturi și mai ales în stare să protejeze o neputincioasă speriată de cataclisme.
Pe la 12 ani tata, într-o noapte de beție m-a scos afară din casă, noaptea pe la 12.
Între timp ai mei locuiau în apartamentul lor cu patru camere dintr-o zonă cu blocuri noi, o zonă vecină cu zona bunicii. Relația dintre ei și bunica era, de asemenea, pe sistemul  ”te urăsc dar nu pot fără tine”.
În noaptea aceea am mers cu mama de mână la bunica. În drum ne-am oprit la secția 3 unde niște domni polițiști mi-au dat o lecție de viață pe care cu greu am recapacitat-o. I-au spus mamei că ei se duc la tata, dar să știe că nu pot face nimic pentru ea. Îl vor ține o noapte în arest pentru deranjarea liniștii publice, apoi se va întoarce acasă. Eu, tremurând din toate încheieturile, desculță și îmbrăcată sumar - nici nu păream să fi fost văzută. Erau și cam plictisiți, și păreau sătui de povești cu bețivi cocoși și soții prigonite. Nu mama a fost prigonită, ci eu, eu care eram o ființă umană, un omuleț cu carne, oase, sânge, suflet. Cu ochi care plâng, cu buze crăpate de febră, febra furiei interioare, a fricii cu gust de sânge și miros de leș.
Mama doar mă transporta în siguranță către un adăpost, era călăuza unei mici refugiate. Mi-a căutat dreptate, n-a găsit-o, și m-a instalat într-un cuib mai puțin ostil, după care s-a dus la cuibul ei, înapoi. La soțul ei bețivan, la copiii ei mai mici, la viața ei de victimă și torționară în același rol dual.
Am rămas singură într-un pat ale cărui așternuturi erau îngălbenite de vreme, pe care le-am udat cu lacrimile ce-mi curgeau necontrolat, lăsând niște pete dizgrațioase pe alb-gălbuiul și-așa respingător. 
Am adormit plângând. Speriată, cu sentimentul vinovăției adânc înfipt, răsucind în inima și-așa dezmembrată de prigonire, și scârbită. Mă simțeam vinovată la gândul că el se va întoarce, și se va răzbuna pe restul familiei pentru că a fost arestat. Mă gândeam la frățiorii mei și mă simțeam atât de neputincioasă. Mă gândeam să mă-ntorc să-i apăr, dar toate gândurile mele eroice paralizau instant, cuprinse din interior, ca de o suflare a morții, rece, împuțită, feroce.
Deschideam ochii grei de plâns pentru a șterge imaginile fricii, dar în întunericul nopții ce nu se mai sfârșea, petele acelea întunecate pe lenjeria alb-gălbuie mă-ngrețoșau. Simțeam o scârbă solidă ce-mi răscolea mațele, îmi amintea de un mine uitat sau poate niciodată personificat, un mine pe un pat de campanie, în plin război, rănit de moarte și aruncat acolo, în mizerie și deznădejde, cu moartea agățată de beregata mea din care scuipam sânge cu bucăți de carne.

Poate că a fost cea mai bună variantă a unei vieți oricum chinuite. 
Eu am rămas la bunica de-atunci, mulți ani. Câștigasem un fel de independență la care visasem de când mă știam. Bunica era mai mult plecată la ai mei, grijind de frații mei mai mici cât timp ai mei erau la lucru.
Îmi plăcea să cred că locuiesc singură, sunt mare și perfect responsabilă, perfect stăpână pe viața mea.


Atunci l-am cunoscut și pe temutul vrăjitor despre care se spunea că te poate poseda doar furându-ți trei fire de păr.
Nu mi-a fost frică de el, mie, reginei fricii personificate. În răsplată, el a decis că nu poate să-mi facă rău, niciodată. Cuvintele astea au trezit în mine o viață nouă, un paradis despre care citisem doar în romanele pe care le devoram ca să evadez dintr-o realitate macabră, apăsătoare.

Așa au început anii rebeliunii la mine.
Sub aripa protectoare a temutului personaj negativ, care pentru mine era un înger bun, ce mă veghea și când era, și când nu era acolo. 
Atunci când nu era, își trimitea prieteni. Și vorbeam la telefonul fix. Ore-ntregi.
Deși colegii și vecinii mei trăiau cu impresia că în grupul acela fioros de rockeri cu motoare gălăgioase - se petrec cele mai imorale și mai obscene drăcovenii, eu învățam să respect, să ajut necondiționat, să prietenesc, să mă deschid, să trăiesc clipe. Să le trăiesc fără să mă ascund de ele, fără să mă tem pentru viața nimănui.

Eram o rebelă cu bocanci și un crucifix mare, întors la gât.
Protectorul meu turnase din aluminiu două la fel, cu mâna lui, și pe ele era impregnată o vrajă puternică, de protecție și legământ.  
Nimeni nu îndrăznea nici măcar să se atingă de zona în care-mi trona talismanul.
Iar vraja funcționa. Într-un fel străin de înțelegerea mea, prietenul meu cel mai bun știa de fiecare dată când pățeam ceva. Apărea de nicăieri, sau apăreau băieți din trupă. Când îl întrebam cum face asta, râdea, și-mi spunea că nimic nu-i poate fi ascuns privirii câtă vreme port acel talisman. Iar mie, asta îmi dădea un sentiment de siguranță, deși el poate că ar fi vrut să-mi inspire teamă.

El m-a îndemnat la pace cu părinții mei. M-a împins. Am început să-i vizitez. M-am împăcat cu tata, că protectorul meu a spus că familia, bună sau rea, este rădăcina mea.

Odată, plânsă, răvășită de un scandal de acasă, l-am rugat să facă o vrajă de-a lui și să-l facă pe tata dispărut, să nu mai chinuie pe nimeni, niciodată.
M-a certat foarte tare.
M-am simțit nedreptățită, l-am întrebat ce fel de vrăjitor este el, că mai bine vorbeam cu un popă, sigur scoteam măcar o aprobare, în timp ce el, temutul - îmi face capul calendar cu pacea lui, cu familia dracului, cu lecții de căcat despre o iubire care nu există și nici nu va exista în lumea asta diabolică, murdară, împuțită!

Scriam un jurnal în care descriam toate clipele mele negre. Acolo-mi vărsam toate durerile, neputințele, fricile. Veninul. Mama mi l-a citit de câteva ori, la fel și protectorul meu. Odată mi l-a furat cu totul ca să-l citească în liniște, acasă la el.
Așa că am început să-l scriu în engleză. I-am încuiat pe toți. Asta mi-a dat un sentiment binefăcător de putere personală.


De-a lungul timpului am făcut câteva încercări de a locui cu părinții mei. Toate s-au soldat cu drame. N-am mai așteptat niciodată să fiu scoasă în miezul nopții din casă. Știam cât doare. Am plecat eu, ziua, cu bagajele făcute.

Prima dată a fost pe la 16 ani.
Bunica își vânduse apartamentul și s-a mutat cu ai mei, pentru a pecetlui destinul unei uri mocnite-n vreme.
Am dormit câteva nopți la fratele mamei. Am gustat din nou senzația de frică, vinovăție, scârbă. Așternuturi anoste. Amintiri absurde despre o moarte inexistentă în realitatea mea fizică.
M-am angajat într-un centru comercial, vindeam înghețată. Aveam un salariu modest, dar făceam ciubucuri bune. Supraviețuiam pe puterile mele. Ba chiar puteam să-mi cumpăr orice-mi doream.
După câteva zile m-am mutat de la unchiul meu - la o verișoară de a doua.
Mama a aflat după vreo două săptămâni unde sunt și m-a vizitat la lucru. Mi-a cerut să mă întorc acasă, că nu mă pot descurca singură. A apăsat fix pe butonul care declanșa jihadul în mine. Pentru prima dată în viață i-am strigat că o urăsc cu toată stricăciunea și putreziciunea din mine. Am acuzat-o că-i de vină pentru toate nenorocirile din casa aia, cu ura și răutatea din ea, cu egoismul ei lipsit de limite, cu minciunile ei nenorocite, cu teatrul ei ieftin. În timp ce i le urlam, mă descopeream eu pe mine. Niciodată nu avusesem curaj să le gândesc. Niciodată. Mama era o victimă, cea mai mare victimă dintre toți. Durerea cea mai mare era întotdeauna la ea, ea era stăpână pe toate vicisitudinile vieții, ea murea de fiecare dată când nu mai controla frâiele scandalului, ea trebuia dusă la urgențe sau implorată să trăiască, ea era. Cum să fie ea vreodată VINOVATĂ? Infamie pe buzele mele furibunde. O dulce infamie care mi-a eliberat aproximativ optsutepaișpe kile de rahat din cârcă.

Cu fiecare an câștigat în vârstă, câștigam și greutate în eternele companioane: frica, vinovăția, scârba.

Am fost o peregrină în propria-mi viață infectă. M-am mutat din casă-n casă. De la părinți la prieteni, apoi în gazde. Uneori cu bunica. Două  rebele fără cauză. Căutam în ea sentimentul de Acasă, dar cu timpul ce trecea găseam doar un morman de ranchiuni.

Singurul reper, singurul stâlp de rezistență-n viața mea de peregrin rebel - a fost, este, și va fi personajul negativ, temutul, groaznicul, înfiorătorul, cel care în ciuda aparențelor, îmi intenționa o lume primitoare, un Acasă cu recompense dar și responsabilități. Cu un cod de Onoare.

M-am răzvrătit și împotriva lui. M-am răzvrătit în toate chipurile în anii aceia mulți.

Apoi mi-am găsit o familie stabilă în televiziune. Făceam reporterie de teren. Cum altfel? Crime, accidente, infracțiuni, morți, atâtea imagini cu oameni murind sau recent scurși din trupurile lor, până am devenit imună la propria moarte ce-mi rămăsese agățată de beregată încă de la 12 ani, sau poate de la trei.

O rebelă ușor adaptată într-o lume a mai-puțin-convenționalului.

Mi-am luat de gât fricile, vinovățiile, scârbele ani în șir. Mulți ani.
Conduceam o mașină puternică cu toba spartă, fără permis. Șeful rutierei închidea ochii complice, la schimb le mai aranjam cravatele rutieriștilor înainte de vreun interviu la locul accidentului. Totuși, câteodată-l mai ofticam, prezentând câte-un mișto la adresa unora care chiar depășeau puterea mea de acceptare. Iar el mă suna imediat și-mi reproșa mieros că sunt o viperă. Mergeam ca la mine acasă în biroul lui, și ciocneam câte un whisky de calitate. Mă simțeam puternică. Era un sentiment care-mi dădea dependență. Ca zahărul. Iei câte un cub să-ți crească glicemia, dar mai apoi corpul intră-n sevraj, pici lat, ai nevoie de încă o doză, doar el te poate salva de la neputință.
Într-o zi, acolo, în biroul de putere, domnul șef, ușor cherchelit, ușor dus de valul propriei puteri dată de prezența tinerei, frumoasei, agresivei jurnaliste complice la propriile vicii, cel al alcoolului de calitate și cel al puterii - a-ncercat să-mi atingă fundul într-un gest obscen. I-am scăpat o directă de dreapta și-am ieșit. Dusă am fost.
Nici de-a dracu nu am dat examen pentru permis. Știam că mă așteaptă la cotitură, iar eu nu eram dispusă să-i acord această trufașă satisfacție.
În schimb, descoperisem modul perfect de a-mi ușura chinurile interioare cu un surplus de adrenalină.  Apăsam accelerația fără milă. Învățam manevre pe care doar băieții se-ncumetau să le facă, băieții ăia periculoși. Golanii. 
În nopțile în care mă sufocau angoasele, ieșeam pe șosele. Cutreieram orașul liniștit de magia nopții, apăsam pedala, o apăsam cu sete fix acolo unde ziua mi-era imposibil, uneori agățam câte un insomniac ca mine la semafor și dădeam liniuțe. De fiecare dată câștigam, și asta îmi asigura cel puțin trei ore de somn adânc. Uneori mă angrenam și ziua în competiții. Mă priveau cu un fel de superioritate, gen ”Hei, pițipoanco, vrei să-ți arăt ce mușchi am eu? Vrei să vezi cum te fac dintr-o singură pedală?” Iar eu îi priveam cu niște ochi jucăuși și-un zâmbet calculat de gâsculiță pregătită să fie dovedită. În mine se trezea un fel de forță ca un clocot la foc potrivit,  ritmică, deloc furibundă, mai degrabă concentrată pe-o viziune unică, binefăcătoare. Simțurile mele erau perfect aliniate, verdele-mi aducea mereu victoria. O savuram picătură cu picătură, și în funcție de aroganța competitorului, reveneam în linie cu el și-i trimiteam o bezea cu aceiași ochi jucăuși, același zâmbet calculat de gâsculiță.
Majoritatea își înclinau capul într-un semn de respect.
Asta îmi dădea putere să mai trec o zi, poate chiar o noapte cu angoasele anesteziate.

Eram o tipă populară și mereu înconjurată de băieți răi, care în interiorul buclei nepenetrante, erau cu toții băieți buni.
Făceam beții legendare și asta mă poziționa în pielea tatălui meu pe care-l controlam cu valorile mele. Făceam ce doream eu din el. Îl făceam să râdă, să danseze, să ofere. Nimeni niciodată nu sărea calul cu mine, oricât de beată eram. Băieții mei mă respectau și mă îndrăgeau. 
Oh, asta-mi dădea putere, puterea de care aveam atâta nevoie în secret, în cotloanele acelea întunecate ale unui mine îngropat, ascuns, mascat. Un mine sfârtecat de frică, de vinovăție, de scârbă.
Niciodată nu dormeam altundeva, decât acasă, oricât și oriunde aș fi băut, iar acasă așternuturile mele erau mereu perfect întinse, curate, colorate. Amețită de alcoolul în exces, euforică sau dărâmată în mine, egal, îmi afundam capul în așternuturile moi, curate, perfect întinse, și toate celulele mele se aliniau într-o binecuvântată eliberare.

Ăștia sunt anii rebeliunii mele, Radu.
Într-o sinteză oarecum săracă.

Au fost ani mulți, cu întâmplări care, așternute pe hârtie pot fi luate drept fantezie oricând. 
Au fost atâția, că nu aș putea să-i număr. I-am adunat pe toți în contul unei vindecări lente dar sigure.

Rebeliunea caracteristică vârstei, rebeliunea care-i este dată fiecăruia odată cu dezvoltarea din copil în pui de adult, mi-a fost scut și pavăză în drumul meu spre vindecare.
Ca să fac din mine un om liber, puternic, mi-am lăsat umbrele să-mi arate cum. Umbrele, nu lumina. 
Cu fiecare umbră manifestată am învățat ceva despre mine. Un mine care devenea din ce în ce mai puțin neputincios, speriat, îngrețoșat.

Am avut norocul să fiu mereu îndrumată de câteva voci oculte. La propriu oculte, și la propriu voci, nu imaginare.
Oameni care mi-au pus în mână cărți și nu s-au sfiit niciodată să-mi dea una după ceafă când deviam de la un rezonabil echilibru.
Oameni care mi-au oferit experiențe poate supranaturale câteodată, și care mi-au dat instrumente suficiente cu care să mă repar într-o bună zi.
Și într-o bună zi m-am folosit de ele. 
Într-o bună zi în care umbra mea mi-a insuflat suficientă forță pentru a ști să cumulez putere.

De când sunt mamă locuiesc cu părinții mei și bunica. Pentru prima dată în viața mea, de-adevăratelea.
O magie s-a produs odată cu vindecarea mea interioară.
Astăzi, totul este bine-n lumea mea, iar securea războiului a fost îngropată undeva, poate fix acolo unde s-au relocat și angoasele mele, companioanele mele perfide din anii copilăriei.

Să nu-și imagineze cineva că dintr-o dată îi văd pe ai mei buni, frumoși, chiparoși. Lucrurile s-au echilibrat din toate direcțiile. Ai mei și-au domolit setea de război din tinerețile lor zbuciumate, pline de dureri interioare. Acum se bucură de nepoata lor așa cum nu au putut niciodată să se bucure de propriii copii. Eu mi-am eliberat frica, vinovăția, scârba. Eliberată de cele trei perfide, totul se vede în altă lumină. Vizunea este mai cuprinzătoare și mai clară, din ce în ce mai puțin blurată de angoasele energofage. 

Fix când am pus ultimul punct acestei scrieri, s-a pornit un fel de tornadă. N-am apucat să postez că s-a luat și curentul și internetul, pomii din dreptul ferestrei au început să șuiere a cataclism, lumina zilei s-a transformat în întuneric beznă, un întuneric furios, cu zgomote de geamuri sparte, uși trântite de mânia vânturilor potrivnice. Până să mă dezmeticesc, am trecut toate stările posibile, de la delir la extaz. Întâi am crezut că totul se petrece doar în mintea mea, ca un fel de ultimă zbatere a unor forțe a căror unică putere asupra mea se mai lega de tăcere, de nezicere, de nedezvăluire. Apoi am realizat că nu e doar lumea mea interioară cea care se prăbușește, ci chiar lumea toată. Ca o ultimă zbatere a unor umbre care, eliberate fiind - încearcă să te-ademenească, se năpustesc asupra ta ca niște fiare, te zguduie, te-amenință cu moartea. 
Pe vremea când eram subjugată de ele, eu paralizam. Frica îmi îngheța ființa, ca o suflare a morții, rece, împuțită, feroce. Paralizam.
Odată, în timpul unei furtuni, am oprit mașina în parcarea unui super-market și am refuzat să părăsesc mașina. Unul dintre frații mei a venit unde eram eu, și doar cu forța a reușit să mă scoată din mașină. Eram încordată ca un făt în rigor mortis.
Astăzi mintea mea a rămas clară. Am închis toate ferestrele (doamne, câte ferestre am...), ușile. Am verificat somnul puiului meu, apoi m-am întins. E o manifestare a forțelor naturii. Și totul este bine-n lumea mea. Am simțit câteva dureri surde, le-am identificat undeva în jurul meu, ca niște oameni, poate. Și-am simțit că sunt norocoasă, pentru că în mijlocul acestei tragedii, în lumea mea totul este totuși, foarte bine.
Apoi s-a lăsat o liniște de mormânt. S-a luminat puternic și brusc. Au repornit aparatele electrice. Viața și-a reluat cursul ei cu toate ce-o compun.
... La știri se spune că cel puțin opt oameni au murit în aceste 15 minute de furie a naturii. Dumnezeu să-i odihnească.

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Emoția

Citesc o carte, lungită-n pat. Televizorul e aprins, dar am uitat să-l comut pe radio. Sunt prinsă de lectură. Îmi dau seama, într-un târziu, că zgomotul de fond nu e chiar melodios, apuc telecomanda și privesc către ecran. O tipă ține o tăbliță pe care este scris de mână  un ”3”.
Un trei perfect rotunjit la ambele bucle, cea de sus puțin mai mică decât cea de jos.
Mă fascinează imaginea. Mă simt cuprinsă de un sentiment de împlinire, cumva. Ca și când am reușit ceva nemaipomenit, eu însămi. Simt miros de măr și aer de vară, și gust de caramel în gură. Mă străduiesc să găsesc ideea care-mi declanșează toată sinestezia simțurilor. Citesc, nedumerită, ultima frază din carte, dar rămân cu treiul perfect rotunjit pe retină, și simt o bucurie totală.
E un sentiment, nu o idee, îmi zic. E o emoție. O emoție puternică. 
Din ce?
Îmi revin în minte anii copilăriei. Aveam mai puțin de șase ani, sau poate mai puțin de cinci. Da, era pe undeva pe la 5 ani, că urma să merg la școală abia peste un an. Eram în cameră cu vecina mea Ana, care deja trecea în clasa a doua, și-mi povestea despre temele ei de vacanță. Eu eram împovărată de griji. Încă nu știam să scriu perfect caligrafic, și curând ajungeam și eu la școală. Cum naiba mă duc eu la școală și nu știu nici măcar să fac literele alea citibile???
Ana îmi spunea că, de fapt, nimeni nu știe să scrie în clasa întâia, că acolo, la școală, tovarășa ne învață să facem asta. 
Dar eu nu înțelegeam exact ce vrea să spună. Eu credeam că tovarășa ne învață să scriem cuvinte complicate, dar cu scrisul învățat vine fiecare de-acasă. Păi cum să nu știi să scrii la 6-7 ani?? 
Și în timp ce repetam compulsiv cifra trei pe un caiet, îi explicam Anei că deîndată ce voi reuși să fac buclele alea perfecte, voi ști să scriu frumos. 
Și, dintr-o dată totul a căpătat culoare, strălucire, viață. Am făcut un ”3” perfect. Buclele erau perfect rotunjite, una puțin mai mică decât cealaltă, fix așa, ca-n carte! 
Am simțit emoția bucuriei până-n măduva spinării. Cu toate simțurile mele.
A fost o reușită a mea, prima mea reușită supranaturală. Venită din convingerea că doar reușind asta, pot reuși în continuare. Iar pentru mine, mersul la școală reprezenta cea mai importantă chestie în viață. Mă pregăteam pentru acest mare pas în viitor de când mă știam.
Pe la trei - patru anișori i-am lăsat un bilețel maică-mii care zicea așa:
”MAMA
MĂ DUC LA HUȚULULULUȘ
ANDREEA”

Bine-nțeles că ai mei s-au prăpădit de râs citind biletul, și l-au arătat tuturor rudelor, vecinilor, prietenilor și dușmanilor. Care, la rândul lor, se prăpădeau de râs.

Și în momentele alea am înțeles cât este de important să știi să scrii.
Așa că am făcut un pact cu mine. Voi scrie perfect. Niciodată nu vor mai râde de stângăcia mea. Căci nu vor mai avea ocazia.

Felul în care am interpretat eu râsul lor nu are legătură nici cu acțiunile, nici cu sentimentele lor. Are legătură doar cu felul în care am interpretat eu acele acțiuni, cu emoția declanșată în mine, atunci.

Bine-nțeles că părinții mei nu râdeau de stângăcia mea ca în fața unei nereușite. Dimpotrivă, erau tare mândri de mine. Aveam trei ani și scriam deja bilete coerente. Îți dai seama. Ai mei nu s-au ocupat de mine foarte tare în acest sens, ceea ce este foarte normal. Eram prea mică. 
Dar eu eram pasionată de litere. Scrisul mi se părea cea mai interesantă îndeletnicire pe acest pământ. Așa că, în loc să colorez sau să mă joc cu păpuși, eu luam cărți și reproduceam litere, apoi îi bombardam pe ai mei cu întrebări, până m-am prins cum stă treaba.

Emoția.

Fiecare gând automat al omului are la rădăcină o primă emoție. De bucurie, de tristețe, de împlinire, de mânie, de nenumărate feluri.
Acea primă emoție engramează un pattern neuronal, un conglomerat de idei, mai mult sau mai puțin pertinente, mai mult sau mai puțin logice, care se transformă în credințe ferme, care declanșează gânduri automate, cu care omul va ființa tot restul vieții, sau până la conștientizare și efortul susținut de a reevalua credința. 
Dar credința este reevaluată tot odată cu o emoție.

Nu, nu e concluzia mea personală, din cauza emoției puternice trăite la vederea unui ”3” perfect caligrafic.
Acesta este doar un exemplu.

Aș fi putut să nu-mi dau seama. Dacă aș fi fost prinsă cu alte treburi, aș fi ignorat emoția. Cum, de altfel, toți o facem de cele mai multe ori. 
Nu pentru că nu ne interesează emoțiile noastre, ba dimpotrivă, ne înteresează poate prea mult, doar că le confundăm cu ideile, și tindem să căutăm logica în locul emoției.

Emoția nu are logică.

Iar noi tindem să ne supraevaluăm de fiecare dată când ne propunem să ”facem curat” în noi.
Ne grăbim să ”iertăm” ”greșeli de neconceput” ale părinților noștri, care ne-au făcut cine-știe ce nefăcute în copilăria noastră, invocăm sfinți și dumnezei pentru a ne elibera de nenorocirile pe care alții ni le-au făcut, mutilându-ne integritatea sufletească.

Multe dintre acestea nici măcar nu sunt greșelile lor. Sunt doar reziduuri ale unor emoții care au sau nu au logică. 

Ca spre exemplu emoția treiului la mine. 
Să faci un ”3” caligrafic nu-ți asigură succesul în viață, nu-ți garantează competența la școală, iar la școală cu siguranță nu trebuie să mergi cu literele și cifrele învățate.
Eu la cinci ani nu știam asta.
Și pentru că la trei ani au râs de biletul meu, eu am dedus că este normal să știi să scrii de când te naști. Chiar mă simțeam vinovată că-mi lua atât timp să-nvăț. Și mă simțeam nevrednică de fiecare dată când oboseam și consideram complicată toată chestiunea. 

Am dedus.
Adică nu s-a întâmplat în realitate. A fost doar o interpretare personală. Una care mi-a stârnit o primă emoție devastatoare.
Cu care am luptat până la treiul perfect rotunjit, când, pentru prima dată - am simțit împlinirea. Gata, aveam o șansă. Eram pe un drum bun.

Degeaba am constatat la școală că tova ne învață de la liniuțe. Păi și la grădiniță mi se atrăgea atenția că nu-i voie să scriu, ci trebuie să desenez ca ceilalți copii. Eu făceam repede desenele, și scriam pe ascuns, acoperind foaia pe care scriam, cu cealaltă pe care desenasem, de câte ori se apropia educatoarea. Eu știam de acasă că este important să știu să scriu.
Bine-nțeles că ai mei nu mi-au spus o asemenea grozăvie. Dar inimioara mea asta simțise atunci, când ei au râs. Și nimeni nu mă putea întoarce dintr-ale mele.

Poate crezi că este o nimica toată.
Dar această primă emoție, care a creat un set de gânduri automate - m-a urmărit de-a lungul vieții. 
Prima emoție, odată cu gândurile automate (mai ușor de depistat) s-a recalibrat, de-a lungul timpului, agățându-se de orice ocazie rațională sau irațională, pentru a se reinstala, a prinde rădăcini.
De aceea e și greu de ajuns la ea, prima.
Pentru că prima este urmată de zeci, poate sute de altele în tonul ei. Naște pui, și fiecare puișor de-al ei are o individualitate proprie, poți zice că acolo-i tot ce e de vindecat în tine. Cu atât mai mult cu cât, omul, în căutările sale interioare caută logica și potrivitul în ceea ce-l privește. 
Logica și potriveala de pe frecvența liniarității conștientului.
Pe când conținuturile inconștiente, emoțiile alea - mame, cu tot ce le-a acompaniat în acele prime momente, de la mirosuri, sunete, senzații fizice - până la imagini atât de rapide sau nesemnificative încât au fost subliminale chiar din prima clipă.

Și acum mă mai surprind făcând lucruri imbecile față de mine însămi. Spre exemplu, îmi vine foarte greu să-mi permit să greșesc la lucru. Muncesc mult, am capul plin de cifre, mă deturnez de multe ori, vorbind la telefon, răspunzând unor solicitări, revin la cifrele mele multe, care au o ordine extraordinară, o precizie fantastică, și tot ce vreau este să țin pasul cu ele. Când mă verific la final, înainte de încheiere, și constat vreo greșeală - am un gol în stomac.
Nu, nu mă gândesc niciodată că atunci când eram foarte mică am scris ”huțulululuș” și au râs ai mei de mine, și eu m-am simțit prost. 
Nicidecum. 
Dacă ar fi atât de simplu - n-ar mai fi nimic pân-acum.
Am rămas doar cu gândul automat ”NU AI VOIE SĂ GREȘEȘTI” - născut din EMOȚIA unui copil naiv.
O emoție infantilă bazată pe interpretarea unei situații, nicidecum pe situația în sine.

Știi, tot când eram mai tânără, am constatat că aproape tot ce gândesc se împlinește. Și tindeam să concluzionez că există o putere a minții. Dar, erau unele pe care oricât le gândeam - nu se împlineau. Și am căutat foarte mult cheia acestei nebuloase. De ce unele nu se împlinesc? 
Foarte mult timp mi-a luat să-mi dau seama că, de fapt, nu faptul că le gândeam conta, ci emoția cu care le gândeam - le dădea putere de viață sau soartă de moarte în existența mea. 

Gândurile mele nu aveau nicio putere. Emoțiile aveau.

Emoția leagă și dezleagă-n viață, și oricât ai încerca să le descâlcești cu mintea rațională - ești pe arături.

Sunt mulți care se caută, din citite de pe facebook. Își caută conflictele interioare, blocajele, traumele, pe care vor să le elibereze.

Își găsesc o grămadă de bube în idei, ceea ce nu este un lucru rău. Numai că este insuficient, și oricine este sincer cu sine - va admite că nu simte vreo reparație majoră nici în tărtăcuță, nici în viață, în ciuda gimnasticii ideatice pe care-o face ca apucatul. 

Fiecare gând automat are în spate o primă emoție, care-i mama lui, a gândului.

Degeaba conștientizăm gândul idiot, dacă nu-i căutăm emoția din spate. Ca furunculul. Dacă nu-i scoți rădăcina - el reapare, ca iarba rea.

Orice întâmplare, orice lucru în lumea asta declanșează în tine o emoție. Nu doar un gând rațional, cuantificabil în termeni logici.
Spre exemplu, într-o pauză de cafea, în curtea clădirii de la lucru, am simțit o puternică mireasmă de lăcrămioare și regina-nopții, cu izuri răzlețe de lalele.
Nu, nu există așa ceva în apropierea clădirii de birouri.
Așa ceva exista doar în sentimentul meu foarte intim, care încropea un gând către mătușa mea Maria, trecută dincolo de mai bine de un an. Cu o seară înainte aprinsesem o lumânare pentru sufletul ei. În timp ce făceam asta, mă-ntrebam cum percepe conștiința ei o acțiune măruntă a conștiinței mele.
Gândul meu a fost închis imediat, pentru că mai apoi am adormit.
A doua zi la servici gândul meu era oriunde altundeva, rătăcind printre cifre, softuri, conexiuni la internet. Banalitățile de zi cu zi.
Dar mirosul acela de flori m-a transportat instant în casa dintr-un orășel bihorean - a  bunicilor mei paterni, casa părintească a tatălui meu și a mătușii mele.
Nu-mi amintea rațional nicio clipă de mătușa mea, nici măcar de tata, pentru că de când mă știu eu, ei - copiii bunicilor mei au plecat fiecare la casa lui, în orașe diferite.
Casa lor părintească era locul în care eu petreceam timp din vacanțe doar cu bunicul și cu tanti Stela, o doamnă pe care n-am reușit niciodată să o îndrăgesc, nici măcar s-o plac, deși în ultimii ani de viață ai bunicului s-a ocupat de toată gospodăria.
Ai mei mă lăsau la Aleșd pentru o săptămână-două, iar eu îmi petreceam serile de vară în curtea cu alei și flori, multe, multe flori care mă-mbătau de fericire cu mirosuri de lăcrămioare, regina-nopții, lalele. Acea combinație unică de miros mi-a fascinat toate simțurile copilăriei, și mi-a produs stări de euforie sore cu epifania. 
Doar printr-o paralelă a șirului gândurilor am ajuns la mătușa mea. Paralelă la care am fost dispusă să ajung, necenzurându-mi șirul simbolurilor interioare, necuvântătoare.
Zona inconștientului, ca instanță psihică, este greu de urmărit cu instrumentele instanței conștiente, pentru că cele două funcționează pe principii diferite, iar simbolistica inconștientului este greu descifrabilă cu șabloanele conștientului.
Mireasma unică de flori pe care am simțit-o fizic din nimic - m-a condus în lumea rădăcinilor. Casă părintească, emanații sublime, euforie, epifanie. Sentiment de împlinire, Acasă. 
Deși eu visez, ea nu mi-a apărut niciodată în vis de când a trecut dincolo. M-am întrebat cu o oarecare frustrare de ce. Uneori rațiunea mi se întuneca de amintirea chinurilor fizice prin care a trecut în ultimii ani de viață. 
Rațiunea a fost împăcată odată cu o mireasmă unică ce mi-a inundat simțurile într-o banală amiază de  septembrie.
Dar asta doar pentru că mi-am lăsat mintea să zboare, dincolo de logică, dincolo de concret, dincolo de ea, și am gustat emoția, am savurat-o fără să o cataloghez din prima senzație, căci emoția conține o sinestezie, o împreunare de senzații, un  tot perfect omogen, care se dezvăluie în conștient în felul său, subtil și perfect.

.... Înainte de a începe Jurnalismul - eu lucram deja în televiziune. 
Înainte de a lucra în televiziune m-am pus la punct cu toate felurile de a expune știri în media, și mai ales cu tot ce se întâmplă pe plan social și politic (ceea ce mi-a și folosit, pentru că la testele de selecție dinaintea angajării am avut întrebări legate de scena administrației publice din acea perioadă).
Țin minte că la un examen la Jurnalism nu mi-au acceptat o lucrare, acuzându-mă de plagiat. Era vorba despre o reclamă la care lucrasem chiar eu. Dar apăruse deja pe TV.
Înainte de a începe Psihologia citisem deja toată opera lui Jung, Freud, Adler, și verificam regulat site-urile de neuroștiințe, iar imediat după prima oră de practică - mi-am făcut rost de DSM pe care l-am studiat ca o nebună, în paralel cu materiile obligatorii.
Înainte de a da PRIMUL examen la practică, am făcut eforturi supranaturale să-mi desfășor orele de practică nu unde eram repartizați de școală, ci într-un spital de psihiatrie. Cu trafic de influență, cu recomandări de la proful de experimentală, pe pile și relații.
Înainte de a-mi schimba orientarea profesională - am studiat toate legile cu OUG-urile și forumurile de discuții pe specialitate.

Înainte de a mă ocupa de orice, orice pe lumea asta - eu simt nevoia să știu tot, să cuprind tot, să fiu pregătită să fac acel lucru, oricât de banal - perfect.

E o nevoie care mă cuprinde ca o compulsie, vine dintr-un adânc ce pare un hău, îmi străbate toate circuitele interioare, o simt acaparându-mi viteza sângelui prin venele înguste, prea înguste pentru presiunea impulsului, și întreaga rețea electrică a creierului, fluxul aerului inspirat și expirat. Îmi zguduie toate procesele, mă stăpânește ca pe-o cârpă. 
Și-o liniștesc doar studiind, ca și când e flămândă și disperată, ar ucide pentru o bucățică de pâine uscată, iar eu sunt singura care-i poate curma suferința, hrănind-o cu informație structurată. Posmagi. 
Visând la ospățuri decadente.

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Gânduri printre multe rânduri

E 7:00 dimineața. Mă trezesc de la prima alarmă și întâia oprire este în bucătărie la expresor. Apăs butonul. Cooffee. I need coffee. (And 5 million dollars, but nevermind).
Sunt în concediu. 
Dar azi e prima zi de grădi. Mă rog, nu chiar de stat la grădi, dar ziua în care mergem să facem cunoștință și să aflăm ce urmează din 11 septembrie. 
Juma de linguriță de zahăr, una de coffee creamer și cu poțiunea magică mă așez la masă cu laptopul în față. Facebook. 
Deschid pagina și mă-ngrozesc. Inboxul este mereu plin, dar azi... Ce s-a întâmplat fraților? Dezlegare la limbi? Trag un ochi de panoramă și mă edific. 
Un român faultat de o vânzătoare maghiară. Prietenii mei facebook îmi plasează mie subiectul ca unui guru-antiguru-guru, vorba lui Florin Dragoș Minculescu. 
Deși sunt conștientă că nu-i deloc pios din partea mea, izbucnesc în râs. Guru-antiguru-guru. De când am citit-o în comentariu am rămas cu expresia asta drept ancoră de bună-dispoziție. Nu-i pios da-i sănătos. Râd după pofta inimii, că-i a mea și mi-i drag de ea.

Revin la mesaje. Cineva îmi cere să-i traduc ce zice vânzătoarea în maghiară, altcineva îmi plantează linkul și-mi cere o părere, alții îmi atașează doar linkul, poate or fi fost comentarii, dar nu deschid mesajele așa încât nu știu, oricum pe mulți deja îi am de ”clienți” de ceva vreme. Instigă sistematic în privat cu tot felul de chestii xenofobe. Pe care, la fel de sistematic le ignor. Ignoranță care, tot sistematic este ignorată. Mesajele revin, evident, sistematic.
Închid chatul în tăcere. 
Tăcerea e cheie. Am scris odată ceva cu titlul ăsta, și cred că am făcut o treabă tare bună atunci. Îmi aduc aminte că pe vremea aia am declanșat niște reacții pestrițe. Multă lume consideră că vorbitul trebuie întreținut oricum. Că dacă cineva tace, te ignoră și te rănește pe tine, nevorbitul. Iar tu consideri că ești făcut direct prost în consecință. Multă lume ia tăcerea drept lipsă de interes, ba chiar dispreț. Eu nu vorbisem despre tăcerea pasiv-agresivă în articolașul meu, dar fiecare s-a raportat la acea scriere în moduri diferite. Și-au raportat propriile euri cu durerile lor cu tot la cuvântul-cheie - trăgaciul de reacții.
Bun. În această speță, tăcerea mea este, evident, una de ignorare. Nu pentru a agresa pe cineva, ci pentru a-i proteja de o replică ce ar putea fi percepută drept agresivă, și nu în ultimul rând - pentru a mă proteja pe mine. 
Nu știu de ce am devenit eu un reper în contre xenofobe. Sau știu, dar refuz să accept că o postare deloc ambiguă a lăsat gustul ăsta în papila omului degustător de drame.

Dau un scroll rapid, văd ce au mai făcut ai mei - printre zeci de distribuiri ale incidentului ”devastator” dintre un biet român nevinovat și o fiară de vânzătoare unguroaică. Fault direct. Ură de etnie. 
Gândul îmi poposește încă un strop pe subiect. E isterie pe facebook. Cum se zice, a luat foc comunitatea facebook. Mă-ntreb ce-i așa deosebit la acest caz dintre sute de cazuri similare. Nu e o noutate, să fim realiști. Adică cel puțin eu am auzit astfel de relatări de când mă știu.
Bun, ăsta e cu imagini. Și vine în contextul fertil declanșării isteriei de masă. Ca atunci când se joacă un grup de copii și oaia neagră dintre ei greșește lăsând urme. Toți încep să strige ”Doamnaaaa! Doamnaaaa! Uitați ce a făcut Gigel!!!”
Nu pot să mă concentrez pe asta. Chiar nu pot. N-am nervi, serios. 
Așa că nu deschid niciuna dintre ofertele scandaloase din cronologie sau inbox.

Mai sorb două guri din poțiunea magică, sting țigara în timp ce inspir cu poftă și expir domol ultimul fum.
Îmi trezesc sâsâita drăgălașă și primesc direct în mufă o lecție de curățenie sufletească. Zenul micului omuleț nepervertit (încă) de preconcepțiile trezitului matinal. În timp ce noi, adulții asociem trezitul cu mersul la un servici care deobicei ne repugnă, ea se trezește fericită că-s cu mâinile pe ea și-mi răspunde cu drăgălășenie. Eu încep s-o-mbrac, și ea, încă biumacă mă-ntreabă ”Se fasi cu mine, mama?”
Pufnesc într-un râs cu lacrimi. Am simțit în plex minunăția ei. Dacă eu râd, ea râde și mai cu poftă. Și când mai aude și că mergem la grădi... pfoaiiiii.... sărbătoare!

Vizităm sălile de grădiniță cu măsuțe mici, scăunele mici, pătuțuri mici, wc-uri mici.... suntem în căsuța piticilor! Povestim cu doamna educatoare, îi facem cunoștință și cu Bebe-Un-Apel (va fi un etern mister de unde acest nume pentru păpușica ei) - e copilul Mayei și va trebui să-l ia cu ea la ”grădinisă”, că nu poate să stea singur acasă.
Plecăm, îi propun să ne mai plimbăm prin parc, ea acceptă bucuroasă, cumpărăm cornuri să dăm la porumbei, ne extaziem de păsări, pomi, iarbă, frunzele de pe jos, vântul care face frunzele din pomi să cânte, Maya vrea la biserică să vadă popa, ea prin ”popa” înțelege icoanele pe care le admiră minute-n șir de câte ori intrăm în biserică. O duc, biserica e-n parc, urcăm scările și Maya vrea să pupe toate icoanele, în biserică nimerim fix la o slujbă de maslu, dincolo de centrul bisericii nu putem trece, sunt preoți și multă lume, Maya insistă-n șoaptă că vrea să-l pupe pe popa de-acolo, fix acolo nu se poate îi explic, ea concluzionează că da, dar dup-aia ”mendzem” să pupe pe popa, acolo-i icoana ei preferată.
Nu e ceva ce i-am indus eu în vreun fel. Eu în biserică de-obicei mă fac mică într-un colț și mă-ncarc într-o binecuvântată tăcere. Îmi place să stau cu ochii închiși. Uneori capăt în acest fel o claritate mentală supranaturală. Doar uneori, în funcție de energia psihică cu care intru, probabil. De foarte mică, Maya are perioade când îmi cere s-o duc la biserică. Și-n biserică are tot felul de chestii ale ei. Uneori se plimbă de jur-împrejur, ca-ntr-un loc de joacă, uneori are chef să stea pe trepte lângă mine, în liniște, alteori se tranformă-n pupătoare de icoane și le ia la rând până mă zăpăcește.
Odată, stând liniștită într-un colțișor a observat o doamnă făcând metanii. Avea un an jumate prichindeaua mea. A fost fascinată. După plecarea doamnei s-a dus în fața aceleiași icoane și a făcut în cel mai amuzant mod posibil metanii. Abia stătea-n picioare, imaginează-ți ghemul de omuleț gesticulând cu mânuțele de sus în jos, aplecându-și fundulețul dodoloț cu pampersul mai mare ca ea. Țin minte că nici în ziua aia n-am fost prea pioasă. Am râs cu lacrimi.

Ne-ntoarcem acasă vesele și ușor obosite. Plimbările au fost destul de lungi. Telefonul bâzâie neîncetat. Nu am messenger pe el, dar tot mă anunță când primesc mesaje. E clar. ”Cheloo” scrie pe mine. Știi melodia aceea cu ”E o zi f...tută ca oricare alta”? Refuz în continuare să citesc controversatul articol. Frățică - nu repar eu lumea, ce nu-nțelegi? Dau din greșeală la mesaje, și mi se lipește retina de unul. 
Mă-ntreabă ce ar trebui să le facă românii conaționalilor mei care sar la bătaie când cineva nu vorbește ungurește. 
Citesc de două ori. Citesc și-a treia oară. Uat? Pe bune, mă? 
Trec peste întrebare dar răspund că conaționalii mei sunt cetățenii României. Eu știu că se referă la coetnicii mei, dar în felul ăsta pot eu să răspund la minut.
Încropesc o postare publică în care apelez la omenia celor din lista mea de prieteni, și îi rog să nu mă mai provoace în privat pe subiectele astea, că nu-s omul potrivit.
Dacă vreodată instig la ceva - instig la Pace. Atât.

Primul comentariu la postare conține un link către controversatul articol. Simt nevoia să-mi țin mâna pe frunte, în locul dintre sprâncene. Acest gest mă calmează de fiecare dată. 
Guru-antiguru-guru. Râd. Ți-am zis că e ancoră. 
Gata, m-am resetat. Urmează alte comentarii cu care trec stări diverse. Like, inimioară, râd. 
Ete, nu citesc. 
Poți să-mi pui linkul și-n fața ușii de la intrare. 
Nu-mă-interesează-să-mi-înveninez-capul. Lumea e și rea și bună, și conștientă și inconștientă - cu sau fără acordul meu.

O pun pe Maya la nani de după-masă, îmi pun vopsea în cap, fac o baie de relaxare cu juma de cană de sare / juma de cană de bicarbonat, ascult muzică de relaxare, țin ochii-nchiși și evadez într-o zonă secretă. E-n inima munților, undeva în lumea asta. Un râu curge-n cascadă, și de cele mai multe ori apa-i cristalină ca lacrima. 

Spre seară mai dau un scroll pe facebook. Un comentariu în subsolul unei postări, evident - despre infamia de ultimă-oră - mă face să dau, în sfârșit, clikc pe linkul cu știrea zilei. Domne, și la știri am schimbat repede canalul, era trecut de 20:00 și eu încă nu știam nimic despre ceea ce răscolea românii până-n măruntaie.

Deschid un link, mai deschid unul, privesc filmarea virală, mai citesc odată, mai caut și-n altă parte.
Și mă crucesc.
Hai, repede, mâna la frunte că doare mintea. 

O-ntrebare idioată îmi inundă efectiv toate procesele cognitive: Uat dă fac hepănd, eniuei? Sau, mai pe românește - ce dracu a inflamat omenirea plaiurilor mioritice??
Că io  n-am înțeles, frate, nimic.

Băi, hai să mai citesc odată, că poate mi-o luat Dumnezo mințile azi-dimineață-n biserică. M-or fi măsluit  popii-n creierii intelectului.
Hai frățică, că doar știm bine cum stă treaba cu ungurii, căci să nu uităm de ce  n-avem poze pe profil.

Citesc, că-s ușor cultă-n cap, nu e ca și când se prinde toată România, numa io pic de fazan.

Tot nimic.
Adică ceva, dar altceva. Omu a fost la magazin, dar a fost informat pe limba lui că la mici se-ncepe la 10:00. I-o fi fost dereglat ceasu” sau poate ceasul biologic, că între nouă jumate și zece fără zece s-a dus la unguroaică de trei ori să ceară mici. Filmarea începe la a treia încercare (să nu-i zicem la al treilea futai pe creier, că nu sună civilizat, plus că cu victimele trebuie să fim solidari) Aia îi mormăie ceva ce nu-nțeleg, văd că ia banii, trebăluiește la grătar, se-ntoarce la casă, dă să deschidă, dar n-o ajută tehnologia. Mormăie ceva și returnează banii omului, folosindu-se de gimnastica vorbei corpului. Io-nțeleg că n-are ce face, că nu se deschide casa. El înțelege că a fost înjurat. Și pune problema pe șleau, ca un om hotărât.
”De ce nu mă servești? Pentru că sunt român?”
Evident, telefonul s-a aprins singur pe filmare, fix pe scena cu pricina. Omul n-a premeditat nimic, terminați cu insinuările. E cetățean onest, pentru că e român în raport cu o unguroaică, da? Și nu e servit, iată.
Omul repetă întrebarea, ca să fie sigur că-i auzit, nu, doamne-ferește, nu ca să instige. El e român. Și nu este servit, să ne-nțelegem.
”M-ai înjurat”
Concluzie pertinentă. Cred și io, de vreme ce n-a-nțeles limba în care-i vorbea . Păi ce putea să-i zică altceva o unguroaică? Se vede clar că nu-l servește.
Se adresează și clienților din spate. Care tot la mici așteptau, și, deși erau unguri, nici ei nu erau serviți. Nu, nu din cauză că nu era încă ora zece, de-a dracu pielea pe unguroaică. S-o fi supărat ca măgaru pe sat. Mai știi?
”M-a înjurat”
Omul nu se lasă. 
Trebuie făcută lumină în acest caz, și trebuie elucidat Cazul Micul. E ură de etnie. Nu-i merge cu vânzătoarea, se lipește de ăia din jur. Unguri. Unul tot scapă porumbelul, că doar nu s-a agitat ca tembelul pe gratis. Pardon, nu a căzut victimă devoratoarei, înfiorătoarei situații de discriminare pe bază de program, pardon - ură, ură de etnie am vrut să zic, fără nicio dovadă a netrebnicului conflict.
Unul chiar scapă porumbelul. clasicul, eternul - da, nu-ți înțelege limba, tu de ce n-o-nțelegi pe-a ei? Dacă vii în secuime - înveți ungurește.
Bingo.
Finally.
Quod erat demonstrandum.
Să se pornească isteria. Să ardă facebook și toate căile media. Să fie război.

Și-a fost.
Și încă este. Războiul dăinuie în sufletele  învolburate, ce-și strigă-n toate zările revolta în fața nimicniciei neamurilor.
Nu, n-au nevoie de mai mult, e suficient un strop, o picătură, un miiiiic-miiiiiiiiicccc-miiiiiic-de tot iz de provocare - să se-activeze cu bărzi, sape, lopeți, paloșe și alte obiecte contondente. La luuuuuupppptttăăăăăă!
Sar unii pe alții, din două tabere, eternele dușmane, și fiecare plusează-n ”dreptul” lui. 

E pe viață și pe moarte, până când moartea ne va trezi și ne va uni.

Rememorez trauma trăită personal în urmă cu ceva timp. Atunci când, tot de la un titlu păcătos, mi-am atras oprobiul extremiștilor maghiari, care m-au amenințat pe toate căile la care au avut acces. Abia de vreo lună ies liniștită pe stradă, fără să tresar, fără să țin degetul pe 112 - de câte ori se uită insistent la mine grupuri de smardoi.
Cuvintele care mi s-au spus atunci sunt greu de uitat. Felurile în care oamenii pot lovi atunci când se simt atacați - sunt greu de cuantificat, ba chiar greu de imaginat. În fapt, problema lor nu avea legătură cu mine personal, iar eu am știut asta tot timpul (mulțumesc vieții pentru știutul meu), dar postarea mea a fost stropul suficient activării. Fiecare și-a scos barda, sapa, lopata, paloșul. Tineri, bătrâni, femei, bărbați, culți, semi-analfabeți - toți. Și-au găsit zvâcul, s-au agățat de el. 

Unii s-au identificat foarte tare cu cele spuse de mine. Mulți, prea mulți - cu interpretări personale. Pentru că - la fel ca și extremiștii unguri - au rămas doar cu titlul răspândit în publicații: ”Nu-ți place? Pleacă!!!”

De ieri încoace văd peste tot această expresie. 

De ieri încoace văd fața taberei opuse. Din povestea unui război etern, între două tabere  la fel de reactive, la fel de hotărâte să lupte până la ultima picătură de sânge.

Românul are dreptate că-n țara lui este penibil să nu fie servit pe limba lui. Ungurul în schimb a crescut îndoctrinat că țara este de fapt, a lui, a strămoșilor lui. Părinții și bunicii lui l-au învățat asta, și nimeni nu contestă buna-credință a părintelui său.  N-am să uit niciodată comentariul unei tipe care susținea că cea mai mare dovadă pe care o deține, este certificatul de naștere al bunicii sale, pe care scrie că e cetățean maghiar. Fiind născută în Transilvania pe vremea imperiului austro-ungar. Ce altă dovadă mai grăitoare decât asta? Detaliile nu contează, nici măcar inconvenientele geografice care par să șoptească discret că-n mijlocul țărilor românești nu prea e logic să fi existat o țară ungurească. Și că mai degrabă România să fi fost ocupată cu japca la un moment dat. Austro-Ungaria. Sună destul de clar. Partea cu Austro - liniuță - Ungaria, este, de asemenea, anulată. Pe certificat scrie cetățean ungur, deci ungurii au fost primii.
Cum să contrazici o astfel de convingere fără a fi acuzat de rea-voință?

Cum să contrazici vreodată credința fermă a cuiva? Din orice domeniu, fără miză, chiar, egal. Omul se identifică pe sine cu credințele sale. Nu poți să-l contrazici fără să-l lovești în Eu.

Cum să contrazic eu românii inflamați care zilele astea se simt, din nou, loviți în
propria identitate? Să le zic eu, Andreea, că s-au inflamat de la o făcătură?
Să le arăt mesajul în care actorul principal, ”victima discriminării în propria țară” - recunoaște că a prezentat cam invers situția, dar că totuși vânzătoarea nu vorbea românește, ceea ce este o problemă.

Da, prietene, este o problemă. Te susțin în asta. Este o mare problemă cu care societatea noastră se confruntă. Și pentru care autoritatea națională pentru protecția consumatorului a luat măsuri în consecință. Amenda de 10 000 de lei nu-i chiar floare la ureche.

Dar s-a meritat să mănânci căcat? 
Ai scormonit ca un nemernic și ai provocat, apoi ai montat imagini care să nu-ți contrazică neapărat minciunile cu care ai inflamat spiritele abia potolite oarecum de la ultima mizerie politică dintre două partide infecte.
Ți-a scăpat un mic detaliu - camerele de supraveghere ale centrului comercial. Cu neamțul nu te joci cu telefonul mobil. Ăla ți-a dat înapoi cu oră, minut și secundă.
Aviz amatorilor de sămânță de scandal. Data viitoare - mai la periferie, la buticuri no-name. Că ăștia mari te pot face de cacao.

Ajută pe cineva că povestea s-a schimbat de dimineață până seara undeva la 180 de grade? Nu. majoritatea își mențin revolta, spunând că, oricum, aceste lucruri se întâmplă, deci - liber la înjurături. Scoate, frate român barda, că-i scandal.

Chiar nu-i important dacă s-a întâmplat ACUM. 
Chiar nu-i important că un om a creat o poveste falsă.

Important este că s-a mai declanșat o ocazie de a se mai răcori fiecare de propriul venin.

Nu, nici ungurii nu-s altfel, asta încerc să spun. Că războiul este între două tabere identice. Care se aruncă-n luptă cu aceeași sete de bătaie. Cu aceleași arme.
De cele mai multe ori pe motive ideatice. Ideea că....

Iată, mai jos, unul dintre mesajele primite de la un ungur. Apreciez gramatica, totuși. Cratimele sunt, majoritatea, la locul lor.

Utilizator Facebook
Utilizator Facebook
MUIE CURVO
Utilizator Facebook
Utilizator Facebook
TATĂL TĂU MAI BINE ÎȘI FĂCEA LABA ÎN VECEU DECÂT S-O FUTĂ PE MĂTA ȘI S-O LASĂ GRAVIDĂ CU TINE. UMANITATEA NU PIERDEA NIMIC.
 
Mă-ta are cratimă, cam asta ar fi obiecția mea. 
De la maică-ta - mă-ta. Adică a ta mamă. Mamă-ta. Mă-ta.
 
Foarte mulți mă-ntreabă ce e de făcut. 
Mă bântuie întrebarea asta. Aseară poate mai mult decât altă dată - căutam un răspuns, altul decât ăla cu fiecare să-și grijească sufletul, că schimbarea maselor pornește, întotdeauna, de la individ.

Îmi pare rău. Nu găsesc în mintea asta plină de informații nicio altă cale. 
Fiecare om în parte este responsabil de schimbarea pe care dorește s-o vadă în lume.
Nu poți să strigi că vrei pace cu securea-n vânt țintind adversari ai ideilor tale prețioase. Pur și simplu nu merge așa.
Cineva trebuie să lase arma jos pentru pace. 
Nu, nu cine e mai deștept cedează, nu te îmbăta cu apă rece, astea-s pentru când aveai 5 ani și ai tăi știau că la deșteptăciune te pot atinge.
Nu, cedează doar cine vrea pace. Ăla cedează. 
Deșteptăciunea nu are nicio legătură cu puterea sufletului. Poți fi deștept și sămânță de scandal în același timp. Ca de exemplu domnul client român discriminat dar nu-prea.

Știu că e un clișeu, dar eu încerc să fiu omul pe care mi-aș dori să-l întâlnesc pe stradă.
Poate că sunt o vrăjitoare, dar de fiecare dată întâlnesc oameni amabili.

Bun, eu sunt chiar o deviată. Pentru că nu mă mai interesează aproape nicioadă să am dreptate în nimic. Pacea, pacea mă interesează de la o vreme intensiv. Și când știu că am dreptate și că omul e-ntr-o gravă eroare, eu tot pe mâna păcii merg. De ce să-i sexez zenul omului? Îi deschid eu mintea, contrazicându-l? Niciodată. Omul își deschide mintea când vrea și poate el. Și când vrea, poate. Dar numai atunci când vrea el. Nu când vreau eu. 

... Încerc de vreo săptămână să scriu despre Emoție, chiar e super-interesant ce vreau să scriu, dar se pare că Emoția are o voință proprie, și se vrea dezvăluită în moduri mai puțin raționale decât prefer eu.

Zilele trecute despre condiționarea emoției, azi despre.... emoția-parazit declanșată la stimuli cheie.
Căci oamenii au reacționat cu emoțiile lor la un trăgaci sigur. Nu contează neapărat dacă și onest.